FACULTATEA DE TEOLOGIE DIN EDINEŢ
Ieromonah Petru Pruteanu
NOTE DE CURS LA
ARHEOLOGIE BISERICEASCĂ
(LITURGICA GENERALĂ – PARTEA I)
EDIŢIA II, REVIZUITĂ
EDITURA PAISIANA
ZĂBRICENI, 2008
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
I. Noţiunea, obiectul şi izvoarele Liturgicii.
Liturgica este disciplina teologică care se ocupă cu studiul metodic şi sistematic al cultului
divin public al Bisericii Creştine Ortodoxe.
Obiectul liturgicii este deci cultul, prin care înţelegem totalitatea actelor, a formelor şi a
rânduielilor întrebuinţate de Biserică spre cinstirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui şi prin care ni se
împărtăşeşte harul mântuitor şi sfinţitor.
Denumirea de Liturgică se trage însă de la cuvântul grecesc λεiτουργία (liturghia), prin care
astăzi înţelegem doar slujba euharistică, dar care în sens larg înseamnă “lucru obştesc”, adică
serviciu public. În teologie cuvântul “liturghie” se poate referi şi la toate actele de cult şi chiar la
toată lucrarea sfinţitoare a Bisericii.1 Tocmai de aceea pentru disciplina dată se preferă anume
denumirea de “liturgică”. Un alt motiv este faptul că Sf. Liturghie ocupă locul central în cultul
ortodox; deci pornind de la esenţă, dezvoltăm întregul.
Obiectul liturgicii are mai multe subdiviziuni care studiază aparte sau comparativ diferite
aspecte ale ei. Cele mai importante sunt:
1. Liturgica generală, care studiază noţiunile generale legate de cult, istoria şi funcţia
cultului, noţiunile generale despre timpurile liturgice, sărbători, posturi, despre locaşurile de cult,
iconografie, obiecte şi veşminte liturgice, precum şi anumite aspecte legate de clerul săvârşitor de
cele sfinte. Această parte a Liturgicii este înrudită cu o disciplină mai generală numită Arheologie
creştină sau bisericească.
2. Tipicul, care expune schematic rânduielile serviciului divin de astăzi, având ca scop
îndeplinirea corectă şi exactă a slujbelor.
3. Liturgica specială, care se ocupă cu studiul amănunţit al formelor şi rânduielilor de cult,
având o parte istorică şi una exegetică (adică de interpretare doctrinară şi simbolică).
4. Imnografia – este un compartiment special al Liturgicii care se ocupă cu studiul liturgic,
istoric şi dogmatic al imnelor liturgice. Acest domeniu nu este pur liturgic, dar are o valoare foarte
mare pentru studiul cultului ortodox.
Disciplina liturgicii este una foarte importantă şi este înrudită în primul rând cu Dogmatica,
pentru că întregul cult este o expresie a credinţei noastre, dar mai este înrudită şi cu Dreptul
Canonic, cu Omiletica şi cu Pastorala.
Izvoarele liturgicii se pot împărţi în două categorii: indirecte şi directe. Izvoarele indirecte
sunt toate acele scrieri, documente sau texte literare care conţin referinţe întâmplătoare la cultul
liturgic: fragmente de texte liturgice (rugăciuni, expresii, formule), interpretări sau informaţii
sumare asupra rânduielilor sau formelor de cult. Aici se numără în primul rând Sf. Scriptură,
Scrierile Sfinţilor Părinţi, Rânduielile Monahale şi Canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale,
precum şi cele ale Sfinţilor Părinţi.
Izvoarele directe sunt operele scrise care au ca scop direct expunerea unor informaţii
privitoare la rânduiala, istoria şi explicarea cultului în diferite etape de dezvoltare. O parte dintre ele
sunt documente surse, iar altele elaborări critice sau ştiinţifice ale acestora. Între ele se numără în
primul rând toate cărţile de cult, precum şi toate scrierile patristice cu caracter liturgic dintre care
amintim:
- Didahia celor 12 Apostoli2 şi în mod deosebit capitolele 9 şi 10 – sec. I;
- Apologia I a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful3 - sec. II;
- Rânduiala bisericească egipteană a Sf. Ipolit Romanul († 235), identificată de cercetători
cu Tradiţia Apostolică ( 'Apostolik¾ Par£dosij) 4;
1 Şi astăzi romano-catolicii înţeleg prin „liturgie” (ei nu zic „liturghie”) toate slujbele Bisericii, iar pentru Dumnezeiasca
Euharistie ei folosesc termenul de „missa”.
2 Editată în româneşte în colecţia PSB vol.1, Bucureşti 1979 şi 1995.
3 Editată în româneşte în colecţia PSB vol.2, Bucureşti 1980.
2
- „Constituţiile Apostolice” sau Aşezămintele Sfinţilor Apostoli ('Apostolikaˆ Diataga…), în
special cărţile a II-a şi a VIII-a 5;
- Testamentum Domini nostri Jesu Christi, o scriere „apocrifă” în limba latină, de tradiţie
antiohiană (Siria, sec. IV)6. Acest izvor reflectă perioada sec. II-IV;
- Tratatele despre rugăciune: al lui Tertulian, al Sf. Ciprian al Cartaginei şi al lui Origen;
- „Evhologhionul” lui Serapion de Tmuïs (Egipt) – descoperit şi editat de Dmitrevski;
- „Catehezele” Sf. Chiril al Ierusalimului7;
- „De Sacramentis” a Sf. Ambrozie al Milanului;
- „Descrierea pelerinajului la locurile sfinte” (Peregrinatio ad Loca Sancta) a pelerinei
spaniole Silvia Egeria (pe la 384);
- „Despre ierarhia bisericească” a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V);
- „Mystagogia” Sf. Maxim Mărturisitorul († 662);
- „Descriere a bisericii şi contemplaţie mistică ('Ekklhsiastik¾ ƒstor…a kaˆ mustik¾
qewr…a) a Sf. Gherman I, patriarhul Constantinopolului († 740);
- „Explicarea Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite” a lui Teodor Studitul († 826). Tot el a
scris şi un tipic pentru mănăstirea pe care o conducea şi care este de o valoare liturgică inestimabilă;
- „Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii”('Ermhne…a tÁj qe…aj leitoug…aj) şi „Despre viaţa în
Hristos” a Sf. Nicolae Cabasila (sec. XIV);
- O sinteză liturgică în întrebări şi răspunsuri a Sf. Simeon al Tesalonicului (†1429)8 – cea
mai importantă lucrare exegetică a cultului.
Ne-au mai rămas o mulţime de lucrări liturgice mai ales cu caracter tipiconal, cele mai
importante fiind:
- Tipicul Bisericii celei mari a Sfintei Sofii din Constantinopol (sec. IX), numit Synaxarion.
- Tipicul Mănăstirii Studion (sec. IX), folosit aproape tot în Imperiul Bizantin în sec. IX-XIII.
- Tipicul Mănăstirii Sf. Sava cel Sfinţit (elaborat în variantă finală în sec. XI-XII) – cel mai
important tipic din Răsărit întrebuinţat şi astăzi.9
În ultimele două secole studiul liturgic a cunoscut un progres fără precedent, chiar dacă
conţinutul lucrării este mai mult de cercetare a documentelor vechi şi de sinteză şi mai puţin cu un
conţinut original. Începutul unui astfel de studiu, care la început trebuia să se ocupe în primul rând
de editarea (critică) a textelor liturgice, l-a făcut teologul francez Jacob Goar, care a editat
Evhologhionul grecesc (Euchologion sive Rituale Graecorum complectens ritus et ordines Divinae
Liturgiae, officiorum, sacramentorum, consecrationum, benedictionum, funerum, orationum, cum
cuilibet personae, statui, vel tempori congruios, juxta usum orientalis ecclesiae. Ed. Paris 1647;
Veneţia 1730 şi Graz 1960). Această lucrare a stat la baza studiului ştiinţific al Liturgicii, atât în
Răsărit, cât şi în Apus.
Cei mai importanţi liturgişti din Răsărit sunt:
- La greci: Panaghiotis Trembelas şi Ioannis Foundoulis
- La ruşi: Ivan Mansvetov, N. Krasnoseltsev, Alexei Dimitrevskii, Ivan Karabinov
(martirizat de comunişti), Mihail Skabalanovici, Alexandr Schmemann (la Paris şi New York), N.
4 Textul în româneşte cu unele comentarii au fost editate de Pr. Petru Buburuz, Sfântul Ipolit Romanul şi Tradiţia
Apostolică, Chişinău 2002, 264 p.
5 Lucrarea este pusă de cele mai multe ori pe seama Sf. Clement Romanul, dar în realitate ea datează de prin anul 380.
Totuşi, această lucrare este fundamentală în studiul istoriei cultului în general şi al Euharistiei în special. Despre
importanţa liturgică a acestei lucrări a se vedea articolului diaconului Mihail Jeltov, Апостольские Постановления, în
ПЭ, том 3, сс. 113-119.
6 O lucrare apocrifă, dar de o importanţă foarte mare. Conţinutul ei reflectă practicile liturgice antiohiene din sec. III-IV
7 Ediţia în româneşte: Ed. IBM al BOR, Bucureşti 2003.
8 Prima traducere românească a fost intitulată Voroavă de întrebări şi răspunsuri, Bucureşti 1765. A doua ediţie a lui
Toma Teodorescu a apărut cu titlul Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe..., Bucureşti 1865-1866.
Ultima ediţie este apărută la Suceava 2000-2004, în două volume cu titlul Tratat.
9 A fost tradus pentru prima dată în româneşte la Iaşi în 1816 şi retipărit la Suceava în 2002. Există şi o ediţie critică
incompletă cu introducere şi note apărută la Bucureşti, Editura “Credinţa Noastră”, 2003 (ieromonahul Petru Pruteanu).
3
D. Uspenski, Mihail Jeltov, ş.a.10 Majoritatea dintre ei au dezvoltat mai ales partea istorică a
cultului.
- La români: Melchisedec Ştefănescu, Vasile Mitrofanovici, Petre Vintilescu [Liturghierul
Explicat, Curs de Imnografie, etc.] şi Ene Branişte [Liturgica Generală şi Liturgica Specială + zeci
de articole şi studii teologice).
În Occident există foarte mulţi cercetători ai cultului ortodox (chiar dacă ei sunt romano-
catolici, iar unii chiar protestanţi). Cei mai importanţi dintre ei sunt Anton Baumstark, Juan
Mateos11, Mihail Arranz12, Robert Taft, ş.a. Cei mai mulţi dintre ei sunt iezuiţi de la Institutul de
Studii Orientale din Roma, de pe lângă Universitatea Catolică Gregoriana.
II. Principii generale despre cultul creştin ortodox.
Obiectul de studiu al Liturgicii, aşa cum am mai spus, este cultul divin public, prin care
înţelegem în general, totalitatea actelor şi sentimentelor religioase prin care noi intrăm în relaţie de
comunicare şi comuniune cu Dumnezeu.
Privit în sensul larg şi generalizat al cuvântului, cultul reprezintă totalitatea slujbelor şi
rânduielilor bisericeşti, precum şi orice formă şi act liturgic săvârşit de un cleric consacrat (sfinţit,
hirotonit), prin care Biserica cinsteşte pe Dumnezeu, primind de la El şi împărtăşind credincioşilor
harul sfinţitor.
Cultul are ca bază sentimentul religios al omului şi setea lui după Dumnezeu concretizată în
cele trei virtuţi capitale: credinţa, nădejdea şi dragostea. La ele se adaugă şi evlavia, care în cult are
un rol capital, dar numai dacă nu cade într-un pietism exagerat.
Acest sentiment religios al omului poate rămâne ascuns sau să se manifeste lăuntric şi această
formă de cult se numeşte cult intern sau subiectiv. El se poate manifesta prin pietate, fapte bune,
rugăciune lăuntrică etc.). Desigur, această formă de cult este considerată nedesăvârşită şi chiar
insuficientă.
Există însă şi o formă văzută a cultului care se manifestă prin acte religioase şi rituri şi acesta
se numeşte cult extern. Această formă de cult nu antrenează doar sufletul, ci şi trupul; astfel omul,
în integritatea lui psiho-fizică, aduce laudă lui Dumnezeu. O formă ideală a cultului este cea care
îmbină aceste două forme de cult.
În funcţie de numărul persoanelor care practică cultul religios, cunoaştem un cult personal
sau particular, practicat de o singură persoană sau de un grup restrâns de persoane, dar
independent de societatea religioasă în care trăieşte. Există însă şi un cult colectiv sau public – care
este cultul oficial al Bisericii Ortodoxe şi care este, de fapt, obiectul de studiu al Liturgicii. Deşi
aceste două forme de cult nu se exclud, ci se completează, uşor ne dăm seama că forma publică a
cultul este superioară celei particulare, întrucât exprimă mai bine ideea de comuniune şi iubire
dintre creştini.
Cultul divin public al Bisericii implică nişte condiţii şi presupune anumite reguli:
a)
Trebuie să se facă prin mijlocirea clericilor, a sfinţiţilor slujitori şi care au harul de a
exercita cultul divin
b)
Trebuie săvârşit la timpuri determinate, în zile şi ceasuri fixe şi obligatorii pentru
toată obştea creştinească
c)
Trebuie săvârşit în locaşuri anumite (biserici, paraclise, capele) destinate rugăciunii
colective şi consacrate săvârşirii Jertfei euharistice
d)
Trebuie săvârşit după un anumit tipic fix şi obligatoriu pentru toţi.
10 Cele mai importante lucrări ale acestor mari liturgişti ruşi pot fi găsite pe site-ul URL:
http://www.mzh.mrezha.ru/books.htm, dar şi pe alte linkuri care pornesc de acolo.
11 O traducere remarcabilă în limba română a uneia din cărţile acestui autor: Celebrarea Cuvântului în Liturghia
Bizantină, Editura Renaşterea, Cluj Napoca 2007, 220 p.
12 Acest liturgist occidental are un site personal – http://arranz.mrezha.net cu titlurile la toate lucrările scrise de el, unele
fiind accesibile în format electronic.
4
Cea mai concretă expresie a cultului este rugăciunea, care este convorbirea tainică cu
Dumnezeu. Dar cultul mai presupune şi anumite gesturi şi acte liturgice care de asemenea intră în
studiul Liturgicii şi au o anumită importanţă simbolică şi practică.
Despre cult mai spunem că el are un întreit scop:
- Latreutic, de adorare şi slăvire a lui Dumnezeu13. Termenul de adorare - latre…a, este
rezervat numai lui Dumnezeu – Treime. Sfinţii primesc doar o cinstire - doule…a, iar Fecioara
Maria, o preacinstire - Øperdoule…a.
- Sfinţitor sau harismatic, de primire a harului divin14. Acest har se împărtăşeşte în primul
rând prin Sfintele Taine, dar şi prin orice lucrare a Bisericii.
- Didactic sau învăţătoresc şi catehetic. Cultul are scopul de a ne învăţa adevărul de credinţă
şi de a ne da anumite sfaturi duhovniceşti, atât prin tropare, imne, stihiri etc., cât mai ales prin
citirile din Sf. Scriptură care se fac în cadrul cultului şi prin predică.
Spre deosebire de romano-catolici sau protestanţi care exagerează doar un anumit scop sau
latură a cultului, Biserica Ortodoxă dă o importanţă tuturor acestor aspecte, fără a accentua în mod
deosebit nici una, făcând chiar o împletire a lor.
Aşezământul divin al cultului creştin ortodox şi etapele lui de dezvoltare
Dumnezeu, făcând lumea şi pe om, s-a odihnit în sfârşit, punând astfel început cinstirii zilei a
şaptea. După căderea în păcat a strămoşilor noştri, Dumnezeu l-a învăţat pe om să aducă jertfe prin
care se preînchipuia Jertfa răscumpărătoare de pe Golgota.
Urmărind pretutindeni în natură urmele înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu, primii oameni îşi
exprimau spontan sentimentele lor de bucurie şi mulţumire prin diferite cuvinte şi mişcări. Astfel apar
ritualurile sfinte. După primirea Legii proorocul Moise a construit pentru poporul Israel cortul, a sfinţit
persoane pentru săvârşirea cultului mozaic, a aşezat sărbătorile iudaice şi formele de aducere a jertfelor.
În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos a pus început cultului religios creştin, a întemeiat
Biserica şi a aşezat Taina Euharistiei. La rândul lor, Sf. Apostoli, predicând la popoarele păgâne
Evanghelia, răspândeau totodată şi metodele de exercitare a cultului creştin, făcând unele
completări şi explicaţii necesare. Această misiune a fost preluată de la Sf. Apostoli de către Sfinţii
Părinţi, care luminaţi fiind de Duhul Sfânt, au alcătuit rugăciuni, slujbe şi ritualuri, neschimbând
esenţa cultului şi având la bază tradiţia bisericească apostolică. Astfel cultul creştin ortodox a ajuns
la cea mai mare înălţime, bogăţie şi splendoare15.
Pentru o înţelegere mai corectă a evoluţiei cultului ortodox, trebuie să distingem următoarele
perioade de dezvoltare:
1. Instituirea de către Mântuitorul Hristos a cultului creştin, care are la bază jertfa euharistică
nesângeroasă şi principiul „închinării în duh şi în adevăr” (Ioan 4,24)
2. Epoca apostolică care avea formele de cult într-o formă primitivă, de multe ori legate de
formele iudaice de cult (sec. I)
3. Epoca persecuţiilor (sec. II- anul 313), când se dezvoltă principalele rânduieli de cult şi apar
primele Sărbători închinate Mântuitorului şi martirilor. Slujbele se oficiau în catacombe şi în
case particulare
13 Ceea ce vine de la om spre Dumnezeu. Aceasta presupune şi recunoştinţa şi mulţumirea noastră adusă lui Dumnezeu
– eÙcarist…a.
14 Ceea ce vine de la Dumnezeu spre om.
15 Deşi cultul este bazat pe tradiţia apostolică care în esenţa ei nu poate fi schimbată, Biserica admite totuşi un aspect
dinamic în ce priveşte evoluţia formelor de cult. Astfel de evoluţii pot avea loc şi în prezent şi vor avea loc ţi în
continuare, cât va exista Biserica.
5
4. Perioada 313 – 726, când începe criza iconoclastă. Acum cultul cunoaşte cel mai mare avânt.
Notele specifice ale acestei perioade sunt:
a) Construirea de locaşe de cult şi dezvoltarea arhitecturii şi artei bisericeşti
b) Dezvoltarea ciclului zilnic al slujbelor şi a sistemului de Laude bisericeşti şi a
imnografiei
c) Constituirea şi generalizarea textului celor două anaforale liturgice: Liturghia Sf.
Vasile cel Mare şi cea al Sf. Ioan Gură de Aur, dar şi cea a Darurilor mai înainte Sfinţite.
d) Apariţia celor mai multe sărbători, inclusiv ale Maicii Domnului după Sinodul al III-
lea Ecumenic din 431 de la Efes
e) Dezvoltarea monahismului care a avut un rol capital în dezvoltarea cultului ortodox
5. Perioada sec. IX-XIII în care au apărut cele mai multe creaţii imnografice şi au luat sfârşit
etapele de dezvoltare a slujbelor de rit bizantin. Tot acum au loc creştinările popoarelor slave.
Cultul răsăritean se generalizează în tot Răsăritul Ortodox într-o formă aproape finalizată
6. După sec. XIII, Cultul ortodox în această perioadă n-a mai suferit modificări esenţiale, ci doar
unele neînsemnate ce ţin de tradiţiile Bisericilor locale. Un rol important în această perioadă şi
până acum în are Sfântul Munte Athos.16
După Sinodul IV Ecumenic (451) o parte din creştinii din Orient (copţii monofiziţi, siro-
iacobiţi, nestorieni, armeni, etiopienii abisinieni ş.a.) s-a despărţit de Biserica Ortodoxă, practicând
şi astăzi forme de cult ce diferă de cele ortodoxe.
O ruptură şi mai mare s-a produs în 1054, când creştinii din Apus s-a rupt de Biserica
Universală. Acest lucru a dus la formarea unui cult apusean numit romano-catolic. Şi până la 1054
creştinii din Apus aveau forme specifice de cult, dar acestea nu presupuneau o doctrină eretică şi
ritul latin nu era văzut ca ceva greşit, ca acum.
Cultele protestante şi neoprotestante nu prezintă nici o valoare pentru studiul Liturgicii mai
ales datorită caracterului său a-ierarhic şi pur simbolic.
16 A se vedea mai multe amănunte în studiul nostru Evoluţia rânduielilor tipiconale în Răsăritul Ortodox. Studiu
istorico-liturgic; în revista „Studii Teologice” nr.1/2006, pp. 63-99.în revista „Studii Teologice” nr.1/2006, pp. 63-99.
6
BISERICA – LOCAŞ DE ÎNCHINARE
1. Biserica şi denumirile ei.
Clădirea sau Locaşul închinat lui Dumnezeu în care se adună credincioşii pentru rugăciune şi
pentru primirea harului Duhului Sfânt, prin Sfintele Taine, se numeşte biserică17.
Cuvântul românesc – biserică provine din latinescul basilica - basilik» 18, şi care la rândul
lui derivă din expresia grecească: basilikÕj oŒkoj - casa Împăratului. Echivalentul grecesc însă
înseamnă adunare de credincioşi – ™κκλησία, adunare. Alte denumiri ale bisericii întrebuinţate în
vechime: kuriakÒn - KuriakÕj oŒkoj, naÒj şi sÚnodoj / sÚnaxij.
Biserica este „casa Domnului” şi icoana Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea este cămara de nuntă în
care suntem chemaţi să ne logodim cu Hristos – Mirele cel Ceresc. Ea este Muntele Sinai în care ni
se descoperă Dumnezeu şi ne învaţă poruncile Lui şi Ierusalimul cel de Sus (Sionul) în care suntem
chemaţi să sărbătorim „Paştile cele veşnice”. Sf. Maxim Mărturisitorul numeşte Biserica – „Cerul
pe pământ”, ea fiind şi „tronul lui Dumnezeu” fiindcă aici, în chip nevăzut, stă de faţă Însuşi
Mântuitorul Hristos, într-o prezenţă deosebită şi plină de slavă, ce nu se contrazice şi nici nu
exclude atotprezenţa Lui, ci o face mai reală într-un anumit loc. Deci, biserica este un locaş închinat
lui Dumnezeu, dar şi Sfinţilor Lui, care uneori sunt aleşi ca ocrotitori ai lăcaşelor divine.19
După exteriorul şi menirea ei, biserica, poate fi de mai multe feluri: paraclis, biserică
(obişnuită), sobor sau catedrală.
Paraclisul este o bisericuţă ce se găseşte în interiorul unei case sau clădiri şi se foloseşte
temporar sau pentru totdeauna, ca o înlocuire a bisericii (din l. greacă “para-ekklesia” – în loc de
biserică).
Soborul este o biserică mare unde slujesc un sobor de preoţi (de obicei în oraşe).
Catedrala este soborul în care se află catedra episcopului. Prin urmare, într-o eparhie nu
poate exista decât o singură catedrală şi anume, biserica în care a fost intronizat ierarhul locului şi
unde el slujeşte cel mai des, mai ales la marile sărbători.
2. Apariţia bisericii ca locaş de cult
În Vechiul Testament de la Adam şi până la Moise credincioşii nu aveau locaşuri speciale de
cult. Ei săvârşeau cultul sub cerul liber şi în diferite locuri: Cain şi Abel aduceau jertfe în câmp;
Noe pe locul unde a ieşit din corabie; Avraam pe muntele Moria; Iacob în Batuil etc.
Slujirea într-un anumit locaş s-a început de la Moise, căruia Dumnezeu i-a poruncit să facă
„Cortul Mărturiei”, dându-i măsurile exacte ale edificiului ce trebuia construit (vezi: Ieşire XXV-
XVII)20. Cortul a fost primul locaş sfânt închinat Adevăratului Dumnezeu. După chipul cortului, mai
târziu, Solomon a construit pe muntele Moria, în Ierusalim, primul Templu. Regele Persiei
Nabucodonosor în urma invaziei a distrus Templul. Dar, după întoarcerea din captivitatea
babilonică, iudeii au zidit cel de al doilea templu în care s-a rugat şi Mântuitorul şi care a fost
distrus de către romani în anul 70 după Hristos21.
În Testamentul Harului, Domnul Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi să binevestească la toată
lumea, însă nu le-a indicat un loc anume pentru săvârşirea slujbelor. Hristos ia învăţat să se închine
în duh şi adevăr (Ioan 4,24), iar prin aceasta nu a neglijat nicidecum locul destinat rugăciunii, ci
17 Când acest cuvânt apare cu literă mică, el se referă la locaşul de închinare, iar când este cu majusculă (Biserică),
termenul se referă „Trupul tainic al Domnului” sau la Biserica ca Instituţie divino-umană.
18 Este important de accentuat că acest termen a fost folosit încă de Septuaginta, referindu-se la Templul din Ierusalim
(II Paralipomena 4,9 şi 6,13)
19 De aici a apărut prin filieră slavonă expresia de Hram al Bisericii.
20 Aceasta înseamnă că Dumnezeu a revelat omenirea despre felul în care oamenii ar trebui să zidească locaşul lui
Dumnezeu. Deci acesta nu poate fi construit oricum.
21 Acest lucru s-a întâmplat în mod sigur după un plan providenţial al lui Dumnezeu, întrucât, odată cu apariţia
creştinismului nu mai era nevoie de acel Templu al Legii Vechi şi nici de jertfele sângeroase aduse în el.
7
doar a schimbat accentul de la loc22 şi de la alte formalităţi legate de cult, la starea duhovnicească
necesară săvârşirii cultului. El personal s-a rugat în diferite locuri: în pustiu, pe munte, în grădina
Ghetsimani etc., iar pentru săvârşirea Euharistiei Mântuitorul a ales foişorul din Sion, care devine
prima biserică creştină.
În primele trei veacuri creştinii se adunau pentru a săvârşi Euharistia în casele credincioşilor
mai înstăriţi în anumite încăperi care se numeau icoase (din l. greacă Ð oŒkoj– casă).
În anii în care prigoanele asupra creştinilor căpătau un caracter mai riguros, credincioşii se
refugiau în aşa numitele catacombe, care, conform legislaţiei Imperiului Roman, nu erau supuse
percheziţiilor.
Catacombele (din limba latină catacumbas – galerie subterană) sunt nişte cimitire subterane
în care creştinii din primele trei veacuri îşi înmormântau răposaţii. Ele le mai serveau drept adăpost
şi locaş de rugăciune în timpul persecuţiilor.
În jurul Romei existau circa 35-40 catacombe. Ele purtau (şi poartă şi acum) numele
proprietarilor cărora au aparţinut la început teritoriile respective sau numele martirilor mai
principali din ele, de exemplu: catacombele Sf. Sebastian, Sf. Calist, Sf. Domitilla ş.a.
Catacombele au înfăţişarea unor lungi coridoare subterane, de obicei strâmte (rareori depăşesc
lărgimea de un metru), unele mai joase, altele mai înalte, tăiate vertical în pereţii de stâncă (o rocă
vulcanică uşor de tăiat dar destul de rezistentă) la diferite adâncimi, de la 4 până la 15 m sub
pământ. Încrucişându-se şi suprapunându-se aceste coridoare, formează un uriaş şi complicat
labirint, care ocupă o suprafaţă de 250 ha cu o lungime totală de 100 km. Catacombele comunică cu
suprafaţa prin aşa numitele luminarii, nişte răsuflători strâmte care servesc pentru aerisirea şi
iluminarea interiorului.
De-a lungul coridoarelor în pereţii laterali sunt săpate nişte încăperi mici, mijlocii şi mai mari.
Primele se numesc cubicule – nişte gropniţe (cotloane) pentru înmormântare: Cele mijlocii se
numesc cripte, iar cele mai mari – capele. Criptele şi capelele serveau pentru rugăciune. În ele
încăpeau de la 70 până la 150 credincioşi.
După publicarea Edictului de toleranţă religioasă de la Milan de Constantin cel Mare, în anul
313, se pune capăt persecuţiilor împotriva Bisericii Creştine şi creştinismul devine religie tolerată
de Stat, iar mai apoi, după anul 380 – dominantă în întreg Imperiul Roman de Răsărit şi Apus.
Slujbele creştine încep să se săvârşească nestingherit în locaşuri măreţe. În toate centrele importante
ale lumii creştine din sec. IV-V se înalţă biserici, unele mai frumoase decât altele, prin arta
construcţiei, prin dimensiuni, prin bogăţia şi splendoarea lor, dând astfel naştere unei adevărate arte.
Exemplul cel mai strălucitor îl dă însuşi Constantin cel Mare, care ajutat şi încurajat de maica sa Sf.
Elena iniţiază campania de zidire a unor măreţe biserici din Constantinopol, Roma, Ierusalim şi alte
locuri din Ţara Sfântă.
ASPECTUL EXTERIOR AL BISERICILOR CREŞTINE
Modul de construire a Sfintelor Locaşe n-a fost acelaşi totdeauna şi pretutindeni. La început
acestea aveau foarte multe elemente comune, dar în timp stilurile de bisericii s-au dezvoltat în
funcţie de perioada istorică, zona geografică şi de mentalitatea şi perceperea sensului şi rostului
locaşului de cult. Începând cu sec. IV s-au format mai multe stiluri de arhitectură dintre care primul,
în ordine cronologică este stilul bazilical, comun pentru aproape toate zonele Imperiului Romano-
Bizantin.
Denumirea de bazilică se dădea la greco-romani unor săli publice sau “împărăteşti”, unde se
adunau cetăţenii pentru a hotărî unele probleme importante ale societăţii. În perioada în care
creştinismul se răspândeşte larg între greco-romani, bazilicile erau cele mai măreţe clădiri. Iată de
ce acest stil de arhitectură a fost folosit drept model pentru construirea sfintelor lăcaşuri, adică ceea
ce era considerat mai frumos şi mai măreţ, a fost închinat lui Dumnezeu.
Bazilicile au de obicei forma dreptunghiulară, dar şi pătrată sau în formă de cruce. O notă
specifică bazilicilor este prezenţa coloanelor. În interior bazilicile se împart, prin rânduri de
22 La iudei, locul de aducere a jertfei lui Dumnezeu era doar Templul din Ierusalim. Odată cu dărâmarea acestuia, nu s-
au mai adus nici un fel de jertfă din partea lor.
8
coloane, în 3 sau 5 nave. Bazilicile, de cele mai multe ori nu au cupolă, ci un acoperiş boltit cu bolţi
semicilindrice. După aspectul exterior sunt asemănătoare cu o corabie.
Cele mai importante bazilici sunt:
a) de tip Oriental: Bazilica Naşterii Domnului din Betleem – sec. IV şi VI; Bazilica Sf.
Nicolae din Mira şi complexul bazilical Sf. Simeon Stâlpnicul de lângă Antiohia – sec. V-VI;
b) de tip Occidental: Bazilica Sf. Pavel din Roma – sec. IV; Bazilica Sf. Clement din Roma –
sec. V; Bazilica Sf. Sabina şi Bazilica Santa Maria-Majore (Maggiore) – sec. IV-V, renumită pentru
mozaicurile sale; două bazilici din Ravena închinate Sf. Apolinarie – sec. IV-V.
Bazilici de tip Occidental întâlnim şi în Răsărit. Cea mai cunoscută astăzi este Bazilica Sf.
Dimitrie din Tesalonic. În ce priveşte Complexul Sfântului Mormânt cu Bazilica Sfintei Cruci din
Ierusalim, numită şi Martyrion, veche din timpul lui Constantin cel Mare, astăzi de fapt nu mai
păstrează forma ei bazilicală, ci are o arhitectură complexă şi hibridă, cu multe elemente romane din
timpul Cruciadelor. Multe alte din bisericile de tip bazilical au fost distruse sau pur şi simplu li s-a
schimbat arhitectura originală. Săpăturile arheologice arată că astfel de bazilici au existat şi în
Dobrogea şi în mai multe locuri de pe malul sudic al Dunării.
(Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim: 1 – intrarea, 2 – piatra ungerii, 3 – biserica Învierii, 7 – Mormântul
Domnului, 13 – Golgota (locul răstignirii).
Alte stiluri mai importante sunt ce s-a dezvoltat în decursul timpului (în ordinea cronologică):
a) În Răsărit
1. Bizantin
2. Stiluri naţionale şi locale (moldovenesc, românesc medieval, brâncovenesc, rusesc,
balcanic, etc.) sau combinate, cum este stilul bisericilor basarabene din sec. XIX-XX.
b) În Apus
1. Romanic
2. Gotic
3. Renascentist (al Renaşterii), care a dezvoltat trei alte stiluri secundare: baroc, rococò, etc.
Stilul bizantin
În secolele IV-V paralel cu stilul bazilical, ia naştere în Răsărit stilul bizantin, leagănul căruia
este oraşul Bizanţ (Constantinopol).
Acestui nou stil îi sunt specifice:
construirea în formă pătrată, de cerc, stea octagonală sau cruce cu braţele egale;
pereţii ce formează extremele edificiului au forma absidală (de semicerc)
acoperişul culminează cu o cupolă / turlă.
9
Stilul bizantin, începând cu sec. VI şi până în sec. XV, devine dominant în tot Imperiul
Bizantin. Cu timpul însă, s-a dezvoltat şi un stil neo-bizantin, care are la baza vechiul stil bizantin,
dar împrumută şi unele elemente de arhitectură modernă.
Cea mai importantă biserică din lume ce aparţine stilului vechi bizantin este Catedrala Sfânta
Sofia din Constantinopol 23
. Alte biserici vechi aparţinând acestui stil sunt:
a) în Constantinopol: Sf. Irina; Sfinţii Serghie şi Vach; Haghia Theotokos; Chora; ş.a.
b) în alte zone de influenţă veche bizantină: Sf. Vitalie din Ravena, Adormirea Maicii
Domnului din Niceea, Nea Moni (Noua Mănăstire) din Hios şi majoritatea bisericilor centrale
(katholikon) din Sfântul Munte Athos;
c) multe alte biserici din Balcani, Ţările Române şi Rusia (incluzând şi Ucraina de astăzi şi
mai ales Kievul). Acestea însă foarte rar păstrează stilul bizantin pur. Apar foarte multe elemente de
arhitectură locală populară, mai ales în Moldova şi Rusia.
23 Această Catedrală a fost construită între ani 532-535 de către împăratul Iustinian, pe locul unei biserici mai vechi din
timpul Sf. Constantin cel Mare. Ea este cel mai mare locaş de cult ortodox. Este în formă aproape pătrată (77 x 71,70
m.), are o cupolă uriaşă cu înălţimea de 54 m şi diametrul de 31 m – turlă care domină întreg interiorul bisericii; în
interior sunt 107 coloane şi numeroase galerii şi balcoane, tocmai de aceea este numită uneori „Biserica cea Mare”.
Pereţii erau înfrumuseţaţi cu mozaic aurit din care s-au păstrat doar puţine fragmente. În anul 1453, când a fost cucerit
Constantinopolul, Sf. Sofia a fost făcută moschee, iar în 1847, în urma presiunilor internaţionale, Sf. Sofia a fost
restaurată şi făcută muzeu internaţional, cum este şi până astăzi.
10
Stilul romanic
Paralel cu stilurile bazilical şi bizantin din Răsărit, în lumea creştină din Apus se formează un
nou stil numit romanic. El ia naştere în epoca lui Carol cel Mare (sec.
VIII-IX). Leagănul lui este Franţa şi nordul Italiei (Lombardia), de unde se răspândeşte în tot
Apusul, devenind stilul oficial al catolicismului din sec.X-XIII. Bisericile de stil romanic se disting
prin masivitatea construcţiei şi aspectul lor uneori greoi. La intrare au două turle asemănătoare
clopotniţelor. Foarte mult predomină sculptura decorativă.
Stilul gotic
Acest stil apare în a doua jumătate a sec. XII sub influenţa Cruciadelor. Patria lui este
Franţa. În comparaţie cu stilul romanic, bisericile de stil gotic sunt zvelte cu turle şi cupole
foarte înalte (uneori peste 50 m) de formă piramidală, cu vârfuri ca săgeata. În interiorul lor
pictura este înlocuită de sculptura monumentală: statui gigantice şi ornamente vegetale care
acoperă suprafaţa pereţilor şi a coloanelor. Apogeul său, stilul gotic şi l-a atins în sec. XV. Cea
mai cunoscută biserică, dar nu şi cea reprezentativă pentru acest stil este Catedrala Notre-Dame
de Paris. O largă răspândire a acestui stil a avut loc în Ţările de Jos, Germania, Anglia şi Ţările
Scandinave. Începând cu sec. XVI el cedează în faţa unui nou stil, al renaşterii.
A se vedea imaginile de mai jos, care reflectă biserici ale acestor două stiluri: prima –
stilul romanic (francez), iar a doua – stilul gotic.
Stilul renascentist
Acest stil apare mai întâi în Florenţa spre sfârşitul Evului Mediu sub influenţa spiritului
Renaşterii, care se manifestă printr-o tendinţă de întoarcere la arta Romei, a Greciei antice. În stilul
Renaşterii s-a ivit pictura în ulei întrebuinţată ca principal mijloc decorativ pentru împodobirea
interiorului. Bisericile se deosebesc radical de cele în stil gotic. Predomină o singură cupolă, dar de
dimensiuni mari. La intrare şi în interior predomină coloanele în stilul vechilor greco-romani. Cea
mai importantă biserică aparţinând acestui stil este Catedrala Sfântul Petru – sec. XVI. Alături de ea
pot fi menţionate: Domul din Florenţa (Santa Maria del Fiore) – sec. XIV, mai multe biserici din
Veneţia şi Catedrala Sf. Isaac din Petersburg, sec. XIX – unul din monumentele de influenţă
occidentală în arhitectura ortodoxă rusă. Această influenţă a început mai ales începând cu epoca lui
Petru cel Mare (sec. XVIII).
11
Însemnătatea simbolică a formelor bisericii
Făcând cunoştinţă cu stilurile de arhitectură bisericească, am observat că biserica creştină are
diferite forme care au căpătat o mare răspândire inclusiv datorită legăturii lor simbolice cu
învăţătura de credinţă. De exemplu,
a) forma de corabie simbolizează corabia care ne duce la limanul cel liniştit – Împărăţia lui
Dumnezeu. Lumea este marea zbuciumată a vieţii, iar Biserica este corabia. Precum corabia
lui Noe a salvat pe cei credincioşi de potop, aşa şi corabia Bisericii Creştine Ortodoxe ne
poate salva de focul cel veşnic;
b) forma de cruce ne arată că la temelia Bisericii stă Sf. Cruce prin care am dobândit
răscumpărarea şi mântuirea;
c) forma de stea opt-unghiulară (steaua de la Betleem) simbolizează Biserica ca stea
conducătoare care arată oamenilor calea spre viaţa veşnică;
d) forma de cerc simbolizează veşnicia Bisericii lui Hristos şi semnul dragostei Lui nesfârşite
faţă de omenire. Aşa precum cercul nu are sfârşit, tot aşa şi Biserica va dăinui veşnic. “Voi
zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18) – zice Însuşi Mântuitorul.
După aspectul lor exterior, bisericile se mai deosebesc de alte clădiri prin acoperişul cu
cupolă. Cupola simbolizează cerul. La rândul ei, cupola este încununată cu o Cruce. Crucea de pe
cupolă poate fi de mai multe feluri. Uneori sub cruce întâlnim un semicerc, care simbolizează
ancora – simbolul speranţei creştine, dar şi semiluna musulmană înfrântă de Sf. Cruce, în urma
dezrobirii popoarelor creştine de sub jugul otoman.
Numărul turlelor / cupolelor de pe biserică variază de la una până la treisprezece şi chiar mai
multe. Fiecare număr de cupole nu este întâmplător, ci poartă un caracter simbolic. Aşa, de
exemplu, o cupolă simbolizează Capul Bisericii – Mântuitorul Hristos; trei cupole – Sfânta Treime;
cinci – Domnul Iisus Hristos şi cei patru evanghelişti; şapte – cele 7 daruri ale Sf. Duh revărsate
peste creştini; nouă – cele 9 cete îngereşti; treisprezece – Mântuitorul şi cei 12 apostoli.
Uneori întâlnim biserici în două etaje. Această formă de arhitectură bisericească prefigurează
Biserica cerească – triumfătoare şi cea pământească – luptătoare.
ANEXELE BISERICEŞTI
Încă de la început, pe lângă bisericile propriu-zise au început a se dezvolta tot felul de clădiri
şi încăperi anexe, menite altor lucrări ale Bisericii. Uneori acestea făceau parte din acelaşi complex
arhitectonic, iar alteori constituiau clădiri aparte. Cele mai importante dintre ele sunt:
1. Baptisteriul (baptist»rion / baptisterium) – încăpere destinată botezului catehumenilor sau loc
special rezervat în spatele bisericii sau într-o anexă laterală unde se află unul sau mai multe
bazine, de obicei în formă de cruce, unde erau botezaţi catehumenii, indiferent de vârsta lor.
2. Skevofilakion (skeuoful£kion, diakonikÒn / diaconicum, vestiarum) – încăpere în care se
păstrau sfintele vase, cărţile şi veşmintele bisericeşti. Tot aici se puteau păstra şi Darurile mai
înainte Sfinţite (Sfintele Taine uscate) şi Sfântul şi Marele Mir; anume din aceste motive,
rânduielile vechi de slujbă prevăd anumite procesiuni ce implicau şi acest loc special.
Skevofilakion-ul era cel mai adesea alipit zidului lateral de sud al bisericii, în dreptul
narthexului, iar cu timpul a fost deplasat în partea laterală a Altarului, constituind veşmântăria de
astăzi.24
3. Aghiasmatarul (¡gi£smata) – încăpere cu un mic bazin sau chiar izvor unde se sfinţea şi se
păstra apa sfinţită. Arheologia creştină cunoaşte diferite aghiasmatare dintre care unele izvorau
de sub biserici, iar altele care devenise adevărate băi cu ape tămăduitoare. În funcţie de formele
şi destinaţia acestui aghiasmatar, uneori acesta era numit şi kolumb»qra / lavoarum.
(A se vedea anexa cu Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol la sfârşitul acestui curs.)
24 Persoana însărcinată cu păstrarea odoarelor din skevofilakion se numea skevofilax.
12
Un loc aparte printre aceste locaşe adiacente bisericii îl ocupă criptele care sunt nişte încăperi
subterane sub altarul bisericii sau sub pronaosul ei. De multe ori, mai ales în bisericile medievale
moldoveneşti, ctitorii sau anumiţi ierarhi de vază erau înmormântaţi în aceste cripte. Multe dintre
ele se află la suprafaţă, în pronaos sau sub zidurile interioare sau exterioare ale bisericilor. Acest
obicei privitor la o îngropare deosebită a marilor personalităţi este foarte vechi, căci şi împăraţii
bizantini erau îngropaţi în biserici.
Totuşi, locul „clasic” de înmormântare a credincioşilor, mai ales a mirenilor, a fost din
totdeauna cimitirul (koimit»rion – „loc de odihnă”). Monahii, în mănăstiri, sunt şi ei îngropaţi în
cimitire comune, dar după o rânduială puţin diferită.
Învăţătura creştină despre învierea morţilor încă de la începuturi a impus credincioşilor o grijă
deosebită faţă de cei răposaţi. Însuşi sensul cuvântului “cimitir” ne vorbeşte despre faptul că pentru
un creştin moartea nu este altceva decât un somn din care cei adormiţi „se vor trezi” în Ziua
Judecăţii de Apoi.
După cuvintele Sfintei Scripturi (Facere III,19), creştinii Bisericii primare înmormântau
trupurile confraţilor adormiţi în pământ, pe un loc ales, în grădini sau pe câmpii. Cimitirele se
făceau în afara oraşelor şi satelor (disciplină care se păstrează parţial şi în prezent), deoarece legile
civile din Imperiul Roman nu permiteau înmormântarea morţilor în cuprinsul localităţilor de trai,
probabil mai mult pentru motive sanitar-igienice.
Biserica Ortodoxă interzice incinerarea (arderea) trupurilor celor morţi şi condamnă practicile
de deshumare (dezgropare) a morţilor după un anumit număr de ani.
Creştinii se înmormântează cu faţa spre Răsărit, pentru că de la Răsărit va veni Mântuitorul să
judece viii şi morţii. La căpătâi se pune în mod obligator o cruce drept mărturie că răposatul este
creştin. Răstignirea din mijlocul cimitirului sau de la intrare adevereşte faptul că prin Cruce
Mântuitorul a răscumpărat tot neamul omenesc începând de la Adam, care mort fiind, aştepta cu
credinţă pe Mesia cel făgăduit. Pomii şi florile din cimitire amintesc despre grădina Raiului, sunt
simbolul cinstirii celor răposaţi şi vorbesc despre religiozitatea credincioşilor şi vrednicia preotului.
ASPECTUL INTERIOR AL BISERICII CREŞTINE
1. Împărţirea tradiţională a Bisericii
Bisericile ortodoxe, atât cele mai vechi, cât şi cele mai noi păstrează neschimbat, indiferent de stilul
şi forma lor, împărţirea interioară a vechilor biserici creştine în cele trei părţi: altar, naos şi pronaos.
Menirea sau funcţia liturgică a fiecărei părţi este bine determinată încă de la început. Altarul –
încăperea cea mai dinlăuntru şi cea mai sfântă a bisericii – era destinat clerului slujitor. Naosul era
locul celor credincioşi, iar pronaosul era destinat celor care încă nu făceau parte din comunitatea
creştină, dar se pregăteau să devină membrii ei prin Botez, adică catehumenii („cei chemaţi”). Tot
în pronaos se mai aflau şi aşa numiţii penitenţi – creştinii excluşi temporar din comunitate pentru
anumite păcate.
Delimitarea acestor trei încăperi s-a făcut încă de la început în mod vizibil prin anumite
elemente de arhitectură.
Delimitarea între Altar şi naos se făcea la început printr-un grilaj (gărduţ sau bară), din care
mai târziu a evoluat iconostasul sau catapeteasma.
Delimitarea între naos şi pronaos se făcea printr-un perete cu trei uşi sau prin nişte piloni
foarte groşi. Această delimitare a început să-şi piardă importanţa odată cu slăbirea respectării
disciplinei catehumenatului (sec. VI-VIII).
2. Pronaosul – menirea lui în trecut şi în prezent
Pronaosul (partea din spatele naosului – narthex, n£rqhx) este încăperea de la intrarea în
biserică. El se împarte în două părţi: pronaosul interior şi pronaosul exterior sau pridvorul deschis,
adică încăperea de la faţada de apus a bisericii mărginită de coloane – pragul bisericii, numit şi
exonarthex. Între pridvorul deschis şi pronaos poate exista şi o tindă care se numeşte endonarthex.
13
În trecut pronaosul era menit catehumenilor şi penitenţilor, iar după suprafaţă se egala cu
naosul.
Catehumenii, pe măsura deprinderii învăţăturii evanghelice şi pregătirii către Sf. Botez se
împărţeau în trei trepte:
1. Ascultătorii – catehumenii care abia veneau în biserică. Lor li se permitea să intre în
pronaos şi să facă cunoştinţă cu credinţa, să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
2. Îngenunchiaţii – catehumenii care aveau dreptul să se roage în genunchi.
3. Cei către luminare – catehumenii candidaţi pentru Sf. Botez (înscrişi în listă).
Toţi catehumenii se aflau în pronaos până la cuvintele diaconului “Câţi sunteţi chemaţi,
ieşiţi…”, când erau nevoiţi să părăsească biserica.
Penitenţii, după greutatea păcatelor făcute şi nivelul lor de pocăinţă se împărţeau în patru
trepte:
1. Plângătorii – penitenţii care în timpul slujbei stăteau pe pragul bisericii şi tânguindu-se
cu lacrimi rugau pe credincioşii care intrau în biserică să se roage pentru ei.
2. Ascultătorii – penitenţii care aveau dreptul să stea în pronaos pentru ca să asculte
Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile predicatorului, dar care părăseau Biserica odată cu
catehumenii.
3. Îngenunchiaţii (căzătorii) – penitenţii care puteau să se roage în naos, dar care părăseau
biserica odată cu catehumenii. Asupra lor preoţii şi episcopii citeau rugăciuni pe care ei le ascultau
în genunchi.
4. Cei care stăteau cu credincioşii – penitenţii care puteau să intre în naos şi să participe la
Liturghia deplină împreună cu credincioşii, dar fără ca să se împărtăşească cu Sf. Taine.
În trecut, conform rânduielii bisericeşti, în pronaos se citeau Ceasurile, se slujea Litia,
Pavecerniţa, Miezonoptica, unele Taine şi Ierurgii: se citeau lepădările de la Botez, se făcea Taina
Mărturisirii, Slujba Înmormântării etc.
Odată cu dispariţia disciplinei catehumenatului şi a penitenţei publice, pronaosul şi-a pierdut
însemnătatea şi menirea sa, devenind tot mai mic şi mai mic, încât în bisericile din zilele noastre se
păstrează mai mult simbolic. Aici preotul citeşte rugăciunea femeii lehuze, tot aici stau femeile care
sunt în necurăţia firească.
În unele biserici deasupra pronaosului se află cafasul25 – un balcon destinat corului bisericesc.
Pronaosul mai serveşte drept anticameră în care se vând lumânări, prescuri, icoane şi alte
atribute de cult.
3. Naosul – menirea şi părţile lui.
Spaţiul dintre Altar şi pronaos formează naosul (din greacă: naÒj – navă, corabie). În primele
secole, naosul avea forma unei încăperi dreptunghiulare despărţite în interior prin coloane în trei
secţiuni, numite nave. Nava din centru, fiind mai încăpătoare era destinată clerului slujitor, cea din
dreapta pentru bărbaţi, iar cea din stânga pentru femei. Tot această destinaţie o aveau şi cele trei uşi
care duceau în naos. La intrarea în naos stăteau penitenţii din treapta a III-a şi a IV-a, iar înaintea lor
credincioşii bărbaţi şi femei, fiecare în secţiunea sa, după regula strict respectată pe atunci.
Denumirea de naos-navă vine de la ideea că aici se refugiază credincioşii pentru a se salva de
valurile mării vieţii, precum oarecând Noe de apele potopului.
Tot în naos se găsesc: soleea, amvonul, strănile, strana arhierească, analoagele, sfeşnicele,
policandrul şi iconostasul.
Soleea – locul pe care este zidit Altarul şi fixat iconostasul şi este mai înalt decât restul
interiorului bisericii. Această înălţime avansează pe un anumit spaţiu din faţa iconostasului şi se
numeşte solee (din greacă: ¹ swle…a – ridicătură). Din partea de la urcare soleea are una sau două
trepte. În trecut pe ele stăteau ipodiaconii şi citeţii. Lăţimea soleii era la început mult mai mare
decât în prezent, deoarece aici se găseau strănile cântăreţilor, a episcopului, stareţului, împăratului
25 Termen de origine neogreacă. Unii numesc acest balcon cafast sau chiar cafastru, ceea ce nu este corect din punct de
vedere literar.
14
şi chiar a dregătorilor mai mari ai statului. Tot aici credincioşii primeau Sf. Împărtăşanie. În
prezent, soleea serveşte clerului slujitor şi cântăreţilor.26
Amvonul (din greacă ¥mbwn – loc înalt) este un loc înalt, „o scenă” la care se ajunge prin
urcarea unor trepte şi care are şi un analog fix de unde se citeşte Apostolul, Evanghelia şi se rostesc
predicile. Astăzi această formă de amvon se păstrează doar în bisericile de stil bizantin sau
neobizantin (în Grecia, Cipru, Athos şi în unele din România). În bisericile construite în stiluri
arhitectonice noi, acest amvon lipseşte. El este oarecum înlocuit de treptele de formă semirotundă
care prelungesc soleea în faţa Sfintelor Uşi. El este destinat preoţilor şi diaconilor pentru rostirea
ecteniilor, citirea Sf. Evanghelii şi predică. Amvonul simbolizează piatra de la uşa Mormântului
Domnului, de unde îngerul a vestit Învierea Domnului. Treptele amvonului sunt şi o închipuire a
scării lui Iacov care leagă cerul cu pământul.
Strănile cântăreţilor sunt aşezate pe solee de-a dreapta şi de-a stânga amvonului, şi sunt
destinate pentru cântarea succesivă numită cântare antifonică (antifon = glas-contra-glas).
În apropierea stranelor, mai ales în bisericile parohiale, se află praporii sau steagurile
bisericeşti. Praporii sunt nişte bucăţi de pânză (100 X 60) fixate pe o prăjină de lemn în forma crucii
cu braţul vertical mai lung. Pe prapori sunt pictate chipurile sfinte ale Mântuitorului, Maicii
Domnului şi ale sfinţilor. Praporii simbolizează steagul lui Hristos în jurul căruia se adună
credincioşii la lupta cu vrăjmaşul neamului omenesc. Originea lor se trage de la steagul cu Sf. Cruce
ce l-a călăuzit pe Constantin cel Mare în lupta biruitoare împotriva lui Maxenţiu.
Amvonul arhieresc reprezintă o scenă mobilă (portabilă) cu una sau două trepte situată în
mijlocul naosului sub policandru. Pe el se roagă arhiereul la începutul Liturghiei, la Polieleu, la
Tedeumuri, ş.a. Preotul se foloseşte de amvonul arhieresc numai la sărbătoarea Înălţării Sf. Cruci,
când săvârşeşte rânduiala Înălţării Sf. Cruci; Diaconii citesc la slujba arhierească Sfânta Evanghelie,
iar ipodiaconii se urcă numai pe treptele lui atunci când ajută arhiereului. Amvonului arhieresc i se
mai zice şi catedră (καθήδρα = scaun) pentru că uneori, mai ales la Liturghie, pe acest amvon se
pune şi scaunul arhieresc.
În bisericile în stil bizantin catedra episcopală cu amvonul ei are o importanţă foarte mare,
chiar şi atunci când nu slujeşte ierarhul sau nici nu este prezent.27 Această catedră arhierească este
de obicei amplasată lângă peretele sudic al bisericii, în partea dreaptă, la mijlocul naosului. În
mănăstiri, lângă această catedră mai poate fi una mai mică, destinată stareţului.
În vechime, drept amvon servea chiar scaunul / „tronul” de la Locul Înalt. Acest scaun era
foarte înalt încât arhiereul vedea de acolo (peste Sfânta Masă) tot ce se petrecea în biserică. Însă
după generalizarea iconostasului, acest amvon din altar nu mai putea servi drept loc de predică a
arhiereului, pentru că arhiereul nu mai putea fi văzut şi auzit bine. Tronul a rămas deci cu o
importanţă doar simbolică.
Analogul este un amvon portabil în formă de tribună, de obicei acoperit cu pânză, şi serveşte
pentru citire. Analogul fix pe care se pun Sfintele Icoane spre închinare se numeşte tetrapod (din
gr. – „cu patru picioare”). Tetrapoadele pot fi sculptate în lemn. În partea stângă la intrarea în naos
(uneori în pronaos) se găseşte tetrapodul răposaţilor sau masa pentru Panahidă.28
Policandrul este un sfeşnic mare cu mai multe rânduri de lumânări agăţat cu un lanţ de
cupola bisericii. El simbolizează lumina lui Hristos care în timpul slujbelor se coboară din cer şi
luminează tuturor. Policandrele pot avea forme diferite. În Sf. Munte Athos şi astăzi există
policandre care se rotesc şi se clatină în anumite momente ale Slujbelor, mai ales la Polieleu.
Sfeşnicele sunt nişte stative cu picior pe care se pun lumânările aprinse ca să ardă.
26 Despre simbolul soleii aflăm de la patriarhul Sofronie al Ierusalimului că ea este spre închipuirea râului de foc care
desparte pe cei păcătoşi de cei drepţi. Nu înţelegem exact sensul acestui simbolism. El trebuie privit, probabil, cu
referire la vreo veche funcţie a soleii, căci din atribuţiile de astăzi ale ei nu desprindem şi nici nu intuim un astfel de
simbolism.
27 Mai mult decât atât, în primul rând ea este prezentă în toate bisericile; spre ea se cădeşte ca şi cum ar fi arhiereul de
faţă şi de la ea preotul cere binecuvântare (plecându-se până la pământ în direcţia acestui scaun arhieresc) înainte de
fiecare slujbă. Prin urmare, acest scaun este simbolul prezenţei arhiereului.
28 Este mai mult un obicei rusesc şi nu este de fapt obligatoriu.
15
De-a lungul pereţilor naosului se găsesc strănile (stas…dia) – nişte scaune pe care se pot
aşeza credincioşii (în mănăstiri – călugării) bătrâni şi bolnavi, sau chiar şi cei sănătoşi fizic în
momentele când se poate de şezut.
ICONOSTASUL
Delimitarea între naos şi Altar se face printr-un perete de lemn sau mai rar din piatră, acoperit
cu icoane, care se numeşte iconostas, catapeteasmă sau tâmplă. Originea iconostasului vine din sec.
IV de pe timpul Sf. Vasile cel Mare. La început el era foarte simplu şi se asemăna mai mult cu un
gărduţ în spatele căruia se fixa o perdea. Obiceiul de a împodobi iconostasul cu icoane a început să
se răspândească îndeosebi după al VII-lea Sinod Ecumenic (anul 787), la care a fost anatemizat
iconoclasmul.
Conform programului iconografic bizantin, iconostasul trebuie să aibă 5 rânduri / etaje (de
fapt, de la 3 la 9), în fiecare rând fiind aşezate anumite icoane, în funcţie de ierarhia persoanelor
reprezentate pe ele.
Rândul I îl formează cele 3 uşi care duc în Sf. Altar şi icoanele din apropierea lor.
Uşa de la mijloc este formată din două uşi care se numesc Sfintele Uşi, deoarece prin ele se
scot Sfintele Daruri, dar şi pentru că ele sunt destinate numai celor sfinţiţi (episcop, preot şi diacon).
Ele se mai numesc şi Uşile Împărăteşti. Denumirea de “împărăteşti” vine de la faptul că prin aceste
uşi intră, la Sf. Liturghie, Însuşi Împăratul Slavei şi se jertfeşte pentru mântuirea credincioşilor. Tot
prin aceste uşi intrau în trecut binecredincioşii împăraţi când se împărtăşeau cu Sf. Taine.29
Deschiderea Uşilor Împărăteşti simbolizează deschiderea uşilor Raiului.
În spatele Sfintelor Uşi atârnă perdeaua sau dvera30, care în anumite momente ale slujbei se
închide şi se deschide. Închiderea ei simbolizează umbrirea tainelor, căci mintea noastră mărginită
nu poate cuprinde Tainele lui Dumnezeu, iar deschiderea ei simbolizează că Însuşi Dumnezeu ne
descoperă nouă aceste Taine prin Unul-Născut Fiul Său.
Pe Sfintele Uşi sunt zugrăvite icoana Bunei Vestiri şi icoanele celor patru evanghelişti. Buna
Vestire este prima veste adusă pe pământ despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin Care s-au
deschis Uşile Raiului. Evangheliştii se pictează pe Sfintele Uşi, deoarece evanghelia lor
binevesteşte până la sfârşitul veacului tuturor oamenilor despre calea care duce în Împărăţia lui
Dumnezeu.
În dreapta Sfintelor Uşi se pictează icoana Mântuitorului, iar în stânga – a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu.
Urmează apoi cele două uşi diaconeşti: de miază-zi şi miază-noapte. Pe ele sunt pictate
icoanele sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil, a Sf. Arhidiaconi Ştefan şi Lavrentie sau a Sf.
Prooroci Moise şi Aaron. Aceste uşi se numesc “diaconeşti”, deoarece prin ele cel mai des intră şi
ies diaconii.
Rândul I se încheie în partea dreaptă cu icoana hramului bisericii, iar în stânga – cu icoana
unui sfânt mai mult cinstit în localitatea dată.
Înaintea icoanelor din rândul I se atârnă candele şi se pun sfeşnice.
29 Numeroase studii arată că ritualul împărtăşirii împăratului în Bizanţ / ţarului în Rusia, a evoluat în timp. De exemplu,
în Bizanţ, atât la Sfânta Sofia, cât şi la multe alte bisericii, la intrare (între endonarthex şi pronaos sau, în alte părţi, între
pronaos şi naos) existau nişte uşi centrale mari numite „uşi împărăteşti”, prin care intra împăratul şi patriarhul şi altele
laterale prin care intrau mirenii. Clericii mai mici intrau şi ei prin aceste uşi împărăteşti, dar numai când erau în anumite
procesiuni, în timpul slujbei.
Arhitectura
bisericească rusă a exclus aceste uşi împărăteşti de la intrare şi neavând cu ce să le identifice în
ritualurile legate de prezenţa ţarului la slujbă, a făcut confuzia deja generalizată între „uşile împărăteşti” şi „Sfintele
Uşi”, care fac intrarea în Altar şi prin care intrau exclusiv clericii. Ca urmare, ţarii ruşi, la fiecare Liturghie intrau prin
Sfintele Uşi şi se împărtăşeau în Sfântul Altar ca şi clericii – lucru pe care împăraţii bizantini îl făceau numai în ziua
încoronării. Un abuz ce s-a impus o vreme în Biserica Rusă în acest sens a fost intrarea prin Sfintele Uşi în Altar a
femeilor ţarine: Ana, Elizaveta şi Ecaterina II, în sec. XVII. (A se vedea studiul lui B.A. Uspenskiy: „Statutul liturgic al
ţarului în Biserica Rusă şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine. Studiu istorico-liturgic.” Rev. Учебные Записки,
Moscova 2/1996, pp.130-170).
30 Deşi la origine acest cuvânt înseamnă „uşă – uşi”, prin acest termen se subînţelege perdeaua ce stă în spatele Sf. Uşi.
16
Sub acest rând de icoane se mai poate pune un rând de icoane care reprezintă diferite scene
din Vechiul Testament: darea Legii lui Moise, jertfa lui Isaac, proorocul Melchisedec, etc.
În rândul II (III), deasupra Sfintelor Uşi se pictează icoana “Cina cea de Taină”, iar prin
părţi icoanele celor 12 sărbători mari.
În rândul III (II) la mijloc se pictează icoana “Deisis” (din greceşte – rugă), care înfăţişează
pe Mântuitorul pe tronul slavei, iar la picioarele Lui pe Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul,
rugându-se. Pe ambele părţi a acestei icoane se pictează icoanele Sf. Apostoli şi a urmaşilor lor –
sfinţii ierarhi.
În rândul IV la centru se pictează icoana Maicii Domnului cu mâinile ridicate spre rugăciune,
iar în pântecele ei este pictat pruncul Hristos. Pe de o parte şi de alta a acestei icoane se pictează
icoanele Sf. prooroci şi patriarhi ai Vechiului Testament care au vestit despre naşterea lui Mesia din
Fecioară.
În rândul V la mijloc se pictează icoana Răstignirii Mântuitorului, iar în dreapta şi respectiv
în stânga ei, stau icoanele Preasfântei Născătoare de Dumnezeu şi a Sf. Ioan Teologul. Acest rând
de iconostas se împlineşte cu icoanele sfinţilor mucenici şi a altor sfinţi din Legea Harului. În acest
caz iconostasul se încununează cu o cruce simplă. Dacă însă acest rând nu se pune (cum se
întâmplă cel mai des), atunci o icoană în formă de cruce a Răstignirii Mântuitorului şi cele ale
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu şi Sf. Ioan Teologul se pun ca o încununare a iconostasului.
Iconostasul simbolizează minunata scară a lui Iacov pe care se urcă şi se coboară sfinţii lui
Dumnezeu, şi legătura dintre Biserica cerească şi cea pământească. Armonia icoanelor din iconostas
exprimă ideea plinătăţii Bisericii lui Hristos. Din punct de vedere teologic mai putem considera că
iconostasul nu este un perete ce desparte Altarul de restul bisericii, ci este mai degrabă o fereastră
prin care privim spre cer, atât cât ne este îngăduit să vedem şi să cuprindem.
PICTURA BISERICEASCĂ. GENERALITĂŢI
Pictura bisericească este strâns legată de locaşul de cult ortodox. Ea acoperă, de obicei,
întreaga suprafaţă interioară a bisericii, iar uneori chiar şi suprafaţa exterioară (de ex. la Mănăstirile
Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, ş.a.). Cât priveşte icoanele mobile (portabile), ele sunt strâns legate
nu numai de locaşul de cult, ci şi de casele credincioşilor. Ortodoxia nu poate fi concepută fără de
icoane. Pentru creştinul ortodox icoana este un mijloc de întâlnire sau de comunicare între el şi
Dumnezeu sau sfinţii Săi. Icoana nu e doar o simplă imagine sacră, ea ne dă sentimentul real al
prezenţei lui Dumnezeu şi a sfinţilor.
Icoanele se folosesc în cultul ortodox încă din primele veacuri ale creştinismului. Din tradiţie
se ştie că Însuşi Mântuitorul şi-a zugrăvit preacuratul Său chip pe pânză: prima dată pentru regele
Edesei – Avgar, iar altă dată, pe drumul Crucii, pentru Sf. Muceniţă Veronica. Sfântul Ioan
Damaschin motiva existenţa icoanelor prin faptul că Hristos Cel Întrupat a avut un trup omenesc
real, care a putut şi poate fi pictat, dar totuşi nu un trup obişnuit, ci unul îndumnezeit, transfigurat.
Tocmai de aceea adevăratele icoane nu sunt simple reprezentări ale oamenilor Sfinţi, ci sunt redări
ale chipurilor transfigurate duhovniceşte. Această sfinţenie şi îndumnezeire este redată prin lumină,
aureola (nimbul) din jurul capului unui Sfânt, iar în cazul Mântuitorului, în special după Înviere,
printr-o lumină în jurul întregului trup, nu doar în jurul capului.
Leagănul artei bisericeşti sunt catacombele. Primii creştini zugrăveau pe pereţii catacombelor,
tot ce era mai sfânt pentru ei, prin aşa numitele simboluri. Ele erau pe înţeles numai creştinilor şi
aveau menirea de a păzi tainele credinţei în Hristos. Aşa ,de exemplu, ancora purta simbolul
speranţei; porumbelul – simbolul Duhului Sfânt şi al blândeţii sufletului creştinesc; pasărea Fenix –
simbolul Învierii; păunul – simbolul nemuririi (în antichitate se credea că păunul după moarte nu se
descompune); cucoşul – simbolul învierii morţilor înainte de Înfricoşata Judecată; mielul (agneţul) –
simbolul Mântuitorului; crenguţa de măslin – simbolul păcii; crinul – simbolul curăţiei şi al
castităţii; peştele – simbolul Mântuitorului (denumirea greacă de ΙΧΘΥΣ, formează iniţialele
cuvintelor “Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”); viţa de vie şi coşuleţul cu pâini –
simbolul Euharistiei.
17
Semnul Sf. Cruci (stauroj) era închipuit de primii creştini prin aşa numitele monograme.
Cea mai veche monogramă, folosită până la sfârşitul sec. II, este litera “X” sau cum se mai numeşte
ea “crucea Sf. Apostol Andrei”. În secolul III se adaugă şi litera „ I ”, formând semnul de mai jos:
Mai târziu la ea se adaugă litera “P”, formându-se semnul numit hrismon. Acesta mai este
numit şi „semnul lui Constantin” (1), iar începând cu anul 335 acest semn capătă formă de cruce (2)
(1)
(2)
Se mai scriau literele de la începutul şi sfârşitul alfabetului elin – „Α” (alfa) şi „Ω” (omega).
Abia la sfârşitul secolului IV, începutul celui de al V-lea apare semnul Crucii propriu-zis, cu braţele
egale şi care în tradiţia latină avea braţul inferior mai lung. Prin sec. V se întâlnesc Cruci care au pe
ele răstignit un miel, şi numai după anul 586 întâlnim Crucea cu Mântuitorul răstignit pe ea.
Arta pictării icoanelor a cunoscut mai multe stiluri dintre care cele mai răspândite sunt
stilurile bizantin şi realist. Adevărata pictură bisericească este cea bizantină şi se pictează fie
simplu, direct pe perete – tehnologie numită tempera, sau printr-o tehnologie mai complicată, dar
mai rezistentă, numită frescă. Biserica mai acceptă şi icoanele în mozaic, dar cele mai des întâlnite
sunt icoanele pictate pe lemn, desigur, tot după o tehnologie specială.
Deşi icoana este cunoscută încă de timpuriu31, abia erezia iconoclasmului (lupta împotriva
icoanelor) a obligat Biserica să formuleze o doctrină precisă a icoanelor, doctrină definită la Sinodul
al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) şi la Sinodul local din Constantinopol (842-843).
În decursul istoriei Bisericii, atât datorită evoluţiei artei bisericeşti, cât mai ales a simbolurilor
şi a învăţăturilor dogmatice despre anumite Sărbători creştine şi despre Sfinţi, Biserica a fixat un
anumit program iconografic numit şi Canon al picturii bisericeşti. Prin urmare, icoanele, atât cele
din interiorul bisericii, cât şi cele din exterior, nu pot fi pictate la întâmplare. Există o ordine relativ
strictă de pictare a lor. De exemplu, Pantocratorul va fi pictat tot timpul pe turla din naosul bisericii;
mai jos se vor picta cei patru Evanghelişti şi anumite scene praznicale. În altar se vor picta chipuri
de ierarhi, în absidele stranelor – chipuri de mucenici, iar în spatele naosului – chipuri de cuvioşi. În
pridvor se vor picta scene din Vechiul Testament, în special Izgonirea lui Adam din Rai şi Jertfa lui
Avraam, iar pe peretele din partea de Apus (în cazul bisericilor cu intrare laterală) sau pe un alt
perete din pridvor se va picta icoana Înfricoşătoarei Judecăţi.
Toate aceste icoane bizantine au o valoare simbolică inestimabilă şi ele conţin uneori idei
dogmatice care nu pot fi redate în cuvinte aşa de profund cum sunt redate în icoane.
Portretele renascentiste, pictate de obicei în ulei, au însă o valoare teologică redusă, iar uneori
contravin dogmelor şi canoanelor Bisericii Ortodoxe. Stilul realist nu este recunoscut de Biserică şi
nu exprimă corect învăţătura despre sfinţenie în Biserica Ortodoxă.
Icoanele ortodoxe se cinstesc de către creştini prin închinare şi sărutare. La fel şi Crucea
Mântuitorului Hristos, Sfânta Evanghelie şi Moaştele Sfinţilor.
Biserica Ortodoxă recunoaşte şi cinsteşte deosebit anumite icoane numite „făcătoare de
minuni”. De fapt, toatele icoanele pictate canonic şi sfinţite pot şi chiar sunt făcătoare de minuni. Şi
dacă o anumită icoană se deosebeşte de celelalte prin anumite daruri şi harisme, aceasta este fie un
semn de la Dumnezeu, fie o răsplată a credinţei cuiva. Biserica recunoaşte şi icoanele izvorâtoare de
mir, de lacrimi şi chiar de sânge. Trebuie totuşi o anumită atenţie (ceea ce nu înseamnă îndemn la
31 Date precise despre existenţa icoanelor avem încă de la jumătatea sec. V, în perioada controverselor hristologice.
18
necredinţă), pentru că în istoria Bisericii au fost şi numeroase falsuri care au smintit şi au amăgit
mulţimea de credincioşi.
Alte simboluri creştine vechi:
*************************************
SFÂNTUL ALTAR
Altarul (din latină “altus” – înalt şi “ara” – jertfelnic / ƒerate‹on, presbiterium) este partea
principală a bisericii creştine, deoarece aici este izvorul a toată sfinţenia şi tot aici se săvârşesc cele
mai importante slujbe şi în primul rând Dumnezeiasca Liturghie. În înţelesul latin al cuvântului,
altar înseamnă Sfânta Masă – înţeles care la ei şi astăzi se păstrează. În Răsărit însă, termenul se
referă la întregul spaţiu (încăpere) care încadrează Sfânta Masă. Termenul vechi care desemna
aceasta parte a bisericii sau mai exact platforma mai înălţată de la răsărit rezervată preoţilor este -
b»ma – vima / bema. Ea se mai numea şi presbiteriu.
Încă din primele veacuri creştinii îşi zidesc Altarele spre răsărit, deoarece la răsărit a fost
Edenul, la răsărit s-a săvârşit mântuirea lumii – Hristos fiind Răsăritul Cel de Sus, şi tot de la răsărit
aşteptăm cea de a doua venire a Mântuitorului.
Altarul este situat pe loc mai înalt faţă de restul suprafeţei bisericii, devenind astfel bine văzut
de credincioşi.
El simbolizează cerul, Raiul şi locul unde Mântuitorul s-a născut, a predicat, a pătimit, a
murit, a înviat şi s-a înălţat la cer.
Altarul se mai numeşte “Sfânta Sfintelor”. În el nu poate intra nimeni afară de cei sfinţiţi şi
paracliserii care cu binecuvântare slujesc lor – Canonul 19 Laodiceea. Categoric este interzisă
intrarea în Altar a femeilor – Canonul 44 Laodiceea. Excepţie se face la mănăstirile de maici, unde
în Altar pot intra Stareţa şi paraclisierele – maici vârstnice şi feciorelnice, care au binecuvântare de
la episcop; vezi Canonul 15 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul.
La mijlocul Sf. Altar se află Sfânta Masă sau Sf. Prestol. În colţul stâng a Sf. Altar se află
Proscomidiarul32. În partea cea mai de la răsărit a Sf. Altar vis-a-vis cu Sf. Masă se află Locul Înalt
sau Scaunul cel de Sus. În trecut acesta avea o importanţă foarte mare, mai ales la Sfânta Sofia din
Constantinopol, unde tronul arhieresc, alături de celelalte scaune pentru ierarhi şi preoţi (numite
sintronon) arau aşezate pe mai multe nivele, pentru a scoate în evidenţă ierarhizarea clerului. Aceste
trepte (care la Sfânta Sofia erau în număr de 7) aveau şi rolul de a ridica scaunul întâistătătorului –
32 Termenul de „jertfelnic” atribuit de liturgiştii ruşi proscomidiarului nu este întru totul corect pentru că Sf. Jertfă nu se
aduce la Proscomidiar; acolo doar se pregăteşte, dar Jertfa nesângeroasă se aduce pe Sf. Masă. Anume Prestolul trebuie
numit „jertfelnic” şi nu Proscomidiarul.
19
astfel ca el să poate vedea pe deasupra Sfintei Mese şi chiar să poată predica din acel loc. Cu timpul
această funcţie de loc pentru predică a fost preluată de Amvonul din biserică, de unde diaconii
citeau Evanghelia.
Sfânta Masă
Sfânta Masă (¹ ¡g…a tr£peza) este o masă pătrată confecţionată din piatră sau lemn pe care
se aduce jertfa cea fără de sânge.
Sf. Masă simbolizează tronul slavei lui Dumnezeu şi Mormântul Domnului. Ea este locul
prezenţei tainice a Mântuitorului ca Jertfitor şi Jertfă. Forma ei pătrată simbolizează că jertfa cea fără
de sânge se aduce pentru credincioşii din toate cele patru colţuri ale lumii.
Sf. Masă se îmbracă la sfinţirea ei în două veşminte. Primul veşmânt este cămaşa sau
katasarkia. Cămaşa rămâne neschimbată şi este confecţionată din material alb de in sau hasa. Ea
simbolizează giulgiurile de îngropare a Mântuitorului. Al doilea veşmânt care se îmbracă peste
cămaşă este inditionul sau inditia. El este confecţionat din material strălucitor şi de diferite culori
(conform sărbătorilor) care poate fi schimbat. Inditionul simbolizează slava lui Dumnezeu. În unele
biserici se întâlnesc Sf. Mese cu indition confecţionat din metal preţios şi împodobit cu icoane.
Pe Sf. Masă se găsesc următoarele obiecte de cult: Sfântul Antimis, Sfânta Evanghelie, Sf.
Cruce, Chivotul şi trusa pentru Botez.
Sfântul Antimis (¢nt
… – în loc de şi m…nsion – masă) este o bucată de pânză de in sau mătase de
formă dreptunghiulară (cu laturile de 50-60 cm.), care se găseşte la mijlocul Sf. Mese şi pe care se
slujeşte Dumnezeiasca Liturghie.
La mijlocul Antimisului este imprimată scena coborârii de pe cruce şi punerii în mormânt a
trupului Mântuitorului. În colţuri sunt pictate chipurile celor patru evanghelişti. În partea de jos se
află inscripţia cu menţiunea Hramului Bisericii pentru care este dat Antimisul, data şi semnătura
ierarhului care l-a dat. În spatele Antimisului, într-un mic buzunăraş, este cusută o părticică din
moaştele unui sfânt mucenic.
Originea Antimiselor este foarte complexă şi ea este legată de două etape diferite: cea pre-
icnoclastă şi cea post-iconoclastă.
Se ştie că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat şi neobligatoriu), de a pune
în Sfânta Masă părticele din moaştele martirilor. Această practică îşi are originea încă în
creştinismul primar şi mai ales în epoca persecuţiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau
preferate mormintele martirilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfinţire a Bisericii,
când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaştele martirilor.33
Un alt element al istoriei antimisului est legat mai ales de biserica Sfânta Sofia din
Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a împărtăşi cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită
33 Nu se pun părticele din moaştele altor categorii de Sfinţi, ci anume de la martiri, pentru că ei înşişi s-au jertfit pentru
Hristos şi constituie deci modelul supremei jertfe.
20
numărului mare de creştini); de aceea, în acele locuri se puneau nişte măsuţe de lemn sfinţite care se
numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă
(centrală). Acest obicei a fost împrumutat şi de alte biserici.
Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfinţeau, ci pe ele se punea o mahramă
sfinţită care a primit aceeaşi denumite de antimis. Tot în acest mahrame au început să fie puse şi
părticele cu Sfintele Moaşte – mai ales pentru a arăta credinţa în Sfintele Moaşte (lucru destul de
important mai ales după anul 787 / 843), dar şi această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în
Sfânta Masă deja existau Sfinte Moaşte.34
Înmulţirea bisericilor ctitorite de diferiţi dregători ai Bizanţului a dus la acordarea statului de
paraclis particular. În acest caz Sfintele Mese nu se mai sfinţeau după „toată rânduiala”, ci pe ele se
puneau aceste mahrame care aveau şi semnătura ierarhului, prin aceasta dând o autoritate canonică
acestui antimis.35
Prin urmare, la început antimisele se foloseau doar în paraclisele particulare36 şi în bisericile
cu Sf. Masă nesfinţită (fără Sf. Moaşte), iar începând cu sec. XVII întrebuinţarea Antimiselor s-a
extins şi la bisericile cu Sf. Masă sfinţită, probabil mai mult din motive practice, de a putea uşor
aduna miridele, dar şi din motive canonic-administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie
semnat de episcopul locului, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sf.
Liturghie în Biserica respectivă.37
Sf. Antimis este întotdeauna învelit într-o bucată de pânză roşie, care se numeşte iliton. Ilitonul
(din greacă înseamnă “a înveli”) este puţin mai mare decât Sf. Antimis şi serveşte drept învelitoare
pentru el.
Sf. Antimis simbolizează giulgiurile de îngropare, iar ilitonul – mahrama cu care a fost
înfăşurat capul Mântuitorului.
Asemănător ilitonului este platul38 – o bucată de pânză roşie care se foloseşte la împărtăşirea
slujitorilor şi a credincioşilor.
În Sf. Antimis se păstrează şi un burete special. Buretele este confecţionat dintr-o plantă
acvatică numită musa, care, fiind uscată şi presată, se sfinţeşte şi se foloseşte la strângerea
părticelelor de pe disc şi de pe Sfântul Antimis. El simbolizează acel burete pe care ostaşii l-au
îmbibat cu oţet şi l-au atins de buzele Mântuitorului Răstignit (Ioan 19,29).
Sfânta Evanghelie (din greacă eÙaggšlion – veste bună, îmbucurătoare) este cartea care
cuprinde în sine învăţătura dumnezeiască a Mântuitorului Hristos redată de cei 4 evanghelişti:
Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
Ea se află întotdeauna pe Sfânta Masă deasupra Sfântul Antimis şi simbolizează pe Însuşi
Mântuitorul, Care a luminat lumea cu lumina învăţăturii Sfintei Evanghelii. Evanghelia este învelită
într-o copertă argintată sau aurită şi împodobită cu icoane: în centru – icoana Învierii, în colţuri –
icoanele evangheliştilor, iar în spate – icoana Răstignirii39.
34 Şi astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la Sfinţirea bisericii, nu şi în antimise.
35 Acest subiect este dezbătut pe larg în Sintagma Atheniană, cap. V. Tot acolo găsim menţiunea lui Manuil al II-lea,
patriarhul Constantinopolului (1243-1255) care zice că „antimisele nu trebuie puse pe fiecare Sf. Masă, ci numai pe
acelea despre care nu se ştie dacă au fost sfinţite, şi ele nu sunt necesare acolo unde se ştie că masa este sfinţită”.
Acelaşi teză o susţine şi canonistul Matei Vlastaris care spune că „antimisele se pun pe acele mese care nu au fost
consacrate prin actul sfinţirii”; (Vezi Pr. Petre Vintilescu, op. cit., nota 399, p.156). Este clar că aceste consideraţii nu
iau în calcul valoare canonic-juridică a antimisului, care probabil nici nu era în vigoare, iar dacă autorii au ţinut cont şi
de aceasta, înseamnă că ei s-au referit la cazul în care Liturghia este slujită chiar de arhiereu care nu are nevoie să-şi dea
singur dreptul de a oficia Liturghia.
36 Canonistul bizantin Theodor Balsamon consideră că anume apariţia numeroaselor paraclise a şi fost motivul pentru
care antimisele au devenit obligatorii; (Vezi Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Ed. 1998, p.156).
37 Aceste informaţii despre antimis au fost preluate din studiul "Антиминс” al profesorilor: Желтов Михаил (М.С.),
И.О. Попов, А.В. Силкин, http://vedomosti.meparh.ru/2005_3_4/11.htm
38 Termen slavonesc care s-ar putea traduce cu cuvântul „batistă”. Acest este de fapt şi rostul platului. În trecut, după
împărtăşirea cu Sfintele Taine, fiecare se ştergea cu batista sa, dar cu timpul s-a introdus un singur plat (sau mai multe)
care este păstrat în biserică. Dacă acesta a fost pătat cu Sfânt Sânge, fie şi din întâmplare, preotul trebuie să ia altul nou,
iar celui pătat să-i dea foc şi să spună ierarhului locului întâmplarea.
39 La greci aceste icoane sunt puse invers, iar unele Evangheliare ruseşti au în loc de icoana Răstignirii pe cea a Sf.
Treimi.
21
Întrucât Sf. Masă este altarul pe care se jertfeşte jertfa de pe Golgota, alături de Sf. Evanghelie
se află întotdeauna Sfânta Cruce.
Pe Sf. Masă la marginea opusă se află o cutie în formă de bisericuţă, care se numeşte chivot
(Ð kibwtÒj).40 În el se păstrează părticele uscate din Sf. Trup înmuiate în Sf. Sânge, destinate
împărtăşirii bolnavilor şi ostaşilor pe câmpul de luptă. Pentru a fi păzit de praf, chivotul este
acoperit cu un capac de sticlă.
Chivotul simbolizează Mormântul Domnului, iar capacul – custodia, straja de la uşa
Mormântului. Legat de chivot şi de împărtăşirea bolnavilor, mai este un obiect liturgic numit
artofor (¢rtofÒrion / daronosiţa – a duce „Sfânta Pâine”, Sfintele Daruri) – o cutiuţă în care se
păstrează un micuţ potir, o linguriţă, o cutiuţă pentru sfânta Părticică şi o sticluţă pentru vin simplu
cu care se umezeşte părticica de Sfinte Taine înainte de a fi împărtăşită.
Alături de chivot se află trusa pentru Botez (mirniţa) – o lădiţă în care se păstrează Sfântul şi
Marele Mir pentru Taina Mirungerii, miruitoarele şi foarfecele pentru Botez.
Un alt obiect legat de Sf. Masă este semisfeşnicul – un sfeşnic mare cu şapte candele. El se
află în spatele Sf. Mese şi simbolizează cele 7 daruri ale Duhului Sfânt. El imită sfeşnicul cu şapte
braţe din Vechiul Testament.
De Sfânta Masă au dreptul să se apropie şi să se atingă numai cei sfinţiţi.
40 În limba rusă ea se numeşte дарохранительница, iar în terminologie greco-latină, chivotul se mai numeşte ciboriu.
22
PROSCOMIDIARUL ŞI ATRIBUTELE LUI
Proscomidiarul este o masă asemănătoare Sfintei Mese pe care se pregătesc în timpul
Proscomidiei Cinstitele Daruri – pâinea şi vinul pentru Euharistie.
Proscomidiarul după dimensiuni este mai mic decât Sf. Masă. El nu se sfinţeşte precum Sf.
Masă şi are un sigur veşmânt – inditionul.
Proscomidiarul simbolizează atât peştera din Betleem cât şi Golgota.
Vasele liturgice ce se păstrează la Proscomidiar sunt următoarele: discul, potirul, steluţa,
copia, linguriţa şi pocroveţele.
Discul / Discosul (din greacă Ð d…skoj – talger adânc) este un talger de metal aurit sau
argintat, cu picior, pe care se aşează Agneţul şi restul părticelelor / miridelor. Discul a intrat în uzul
liturgic încă din veacul apostolic. La început el era confecţionat din material simplu: lut, lemn sau
metal simplu şi era folosit adeseori fără picior, ci ca o farfurie sau coş mic, ca patena de la romano-
catolici. Cu timpul, mai ales după încetarea prigoanelor, la confecţionarea lor se întrebuinţează
materiale preţioase: aur, argint etc.
Pe discos este încrustată icoana Naşterii Mântuitorului sau o Cruce simplă (la greci). El
simbolizează ieslea în care s-a născut Hristos (Sofronie al Ierusalimului), dar şi piatra pe care a fost
aşezat trupul lui Hristos după pogorârea de pe Cruce (Sf. Gherman al Constantinopolului).
În afară de disc se mai folosesc două talgere mai mici, unul cu chipul Sf. Cruci – pe el se
pregăteşte Agneţul, şi altul cu chipul Maicii Domnului, care se foloseşte la scoaterea restului
părticelelor.
Potirul (din greacă: pot»rion – pahar, kalÚx - cupă) este un pahar din metal aurit sau
argintat de forma unei cupe, în care se pregăteşte vinul amestecat cu apă pentru Sf. Euharistie. De
aceea, cuvântul „potir” se referă uneori la conţinutul potirului (I Cor. X, 16, 21) şi nu la vasul
propriu-zis. Prototipul Potirului este paharul folosit de Mântuitorul la Cina cea de Taină.
În exterior, potirul este împodobit cu icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sf. Ioan
Botezătorul, a Sf. Cruci şi a celor 4 evanghelişti. Ca şi discul, potirul la început era foarte simplu,
iar cu timpul s-a modificat până la aspectul din prezent. O bună perioadă de timp s-au folosit
potirele de lemn,41 iar astăzi există o tendinţă de a folosi potirele cu pahare de sticlă care sunt destul
de comode, dar care prezintă şi un anumit pericol.
El simbolizează coasta împunsă a Mântuitorului din care a curs sânge şi apă.
41 Mai multe Sinoade apusene şi unii papi, ca de exemplu Leon al IV-lea (în sec. X) au interzis uzul potirelor de lemn.
Aceasta arată că ele încă se foloseau, dar mai rar. Este importantă atât din punct de vedere istoric, cât mai ales
duhovnicesc o sentinţă atribuită de unii Sf. Bonifaciu, episcop de Mogunt († 755), iar de alţii chiar Sf. Athanasie cel
Mare († 372) care spune că „Odinioară preoţi de aur slujeau cu potire de lemn, acum dimpotrivă, preoţi de lemn slujesc
în potire de aur” (Vezi LG 1993, p. 591).
23
Steluţa (¢st»r, ¢ster…skoj, ¥stron / stella; звездица42) este formată din două arcuri unite
la mijloc în aşa fel încât ea se deschide şi se închide uşor.
Steluţa se aşează pe disc deasupra Agneţului şi a părticelelor, fiind pusă de o parte după
cuvintele: Cântare de biruinţă, cântând, strigând, glas înălţând şi grăind, din timpul Euharistiei.
După tradiţie, ea a fost introdusă în uzul liturgic de către Sf. Ioan Gură de Aur – lucru care e
puţin probabil. Steluţa a apărut cel mai probabil prin sec. VII-VIII când se introduce ritualul
scoaterii Sf. Agneţ din prescură şi apar şi acoperemintele (sfintelor vase). De reţinut însă că
documentele liturgice din sec. VIII-IX nu amintesc de steluţă. Aceasta i-a făcut pe unii teologi să
creadă că ea a fost introdusă prin sec. X-XI, când apare ritualul scoaterii miridelor. Prima mărturie
clară despre întrebuinţarea ei o avem abia în sec. XII în tâlcuirea lui Pseudo–Sofronie al
Ierusalimului43.
Rolul practic al steluţei este deci de a proteja ca acoperemintele să nu se atingă de Agneţ şi
părticele.
La Proscomidie, steluţa simbolizează steaua din Betleem, iar după Vohodul Mare – pecetea de
la uşa Mormântului Domnului.
Copia (¡g…a lÒgch / копье – suliţă, lance) este un cuţit de forma unei suliţe care se foloseşte
la scoaterea (pregătirea) Agneţului şi părticelelor.
La Cina cea de Taină Mântuitorul a frânt Pâinea, din care motiv la început ritualul euharistic
se săvârşea prin frângere (artoklasia: ¹ kl£sij toà ¥rtou / fractio panis, Fapte II, 42-46).
Întrebuinţarea copiei a devenit necesară odată cu introducerea practicii scoaterii Agneţului din
prescură (sec. VII-VIII).
Copia simbolizează suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul în coastă (Ioan 19,34).
Linguriţa (lab…j – cleşte; лжица) este confecţionată, ca şi toate sfintele vase, din material
preţios. Ea este asemănătoare cu o linguriţă simplă, numai că la capătul mânerului are o cruciuliţă.
Ea se întrebuinţează la împărtăşirea mirenilor cu Sfântul Trup şi Sânge (deodată). Ea simbolizează
cleştele cu cărbunele de foc prin care a fost curăţit proorocul Isaia (VI, 6-8). După alţi tâlcuitori,
linguriţa mai simbolizează pe Sfântul Duh prin care primim pe Fiul, sau Mâna lui Dumnezeu care
crează / recrează lumea.
Avem mărturii istorico-liturgice şi arheologice clare care arată că în primele veacuri creştine
linguriţa nu era întrebuinţată în cult, căci împărtăşirea mirenilor se făcea într-un mod asemănător cu
a clericilor: preotul dădea Sfântul Trup în mâna fiecărui credincios şi acesta se împărtăşea singur,
iar diaconul ţinea Sfântul Potir şi fiecare se apropia şi sorbea din Potir, cum fac şi astăzi clericii44. În
alte părţi, se dădea credincioşilor direct în gură şi mai rar în palmă Sfântul Trup deja îmbibat în
Sfântul Sânge, încât Potirul nu mai era oferit laicilor, aşa cum se procedează şi astăzi la armeni. Nu
se ştie însă cât a durat această practică, căci informaţiile sunt confuze şi uneori controversate.
Faptul că linguriţa este întrebuinţată cu acelaşi scop şi în unele rituri necalcedoniene: la copţi,
etiopieni şi siro-iacobiţi, care s-au rupt de Biserica Ortodoxă după anul 451, i-a făcut pe unii să
creadă că aceasta a fost introdusă prin sec. IV în Siria, iar Sf. Ioan Gură de Aur a introdus-o la
Constantinopol45, de unde s-ar fi generalizat peste tot, în sec. V. Acest argument nu este însă
unanim acceptat, fiind în contradicţie chiar cu mărturiile date de Sf. Ioan Gură de Aur şi alţi părinţi
în scrierile lor46.
42 Zvezdiţa – vechea denumire de origine slavonă întrebuinţată în cărţile vechi.
43 Dacă admitem că comentariul liturgic din PG vol. 87 aparţine chiar lui Sofronie al Ierusalimului (sec. VII), atunci
putem într-adevăr admite că steluţa a apărut prin sec. al V-lea. Cercetătorii însă neagă cu desăvârşire paternitatea
sofroniană a acestui document, deşi tradiţia liturgică, în general o acceptă. (A se vedea mai multe informaţii: LG 1993,
pp. 593-594).
44 A se vedea Constituţiile Apostolice VIII, 13; Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XXIII; Sf. Vasile cel Mare, Epistola
93; ş.a. (LG 1993, p.595).
45 Nichifor Calist, Istoria bisericească, cartea XIII, 7. Vom vedea că informaţia nu poate fi credibilă.
46 A se vedea Cateheza II către candidaţii la Botez, 2; apud, LG 1993, p. 596. Faptul că Sf. Ioan vorbeşte de labis, nu
înseamnă că este vorba de linguriţă, ci, cel mai probabil, este vorba de degetele preotului care se fac ca nişte cleşte
atunci când acesta ia Sfântul Trup pentru a-L pune în mâna celui care se împărtăşeşte.
24
În primul rând trebuie să menţionăm că cele mai conservatoare rituri necalcedoniene: armenii,
nestorienii şi maroniţii nu folosesc nici astăzi linguriţa. Nu-i exclus ca prima grupă de rituri
necalcedoniene să fi împrumutat linguriţa chiar şi după 451, cum s-a întâmplat şi în alte privinţe.
Prima mărturie indirectă dar deloc clară privind folosirea linguriţei o avem abia în sec. VII-
lea, la Sf. Sofronie al Ierusalimului († 638). Acesta, în „Descrierea minunilor Sf. Kir şi Ioan”
vorbeşte despre Sf. Trup înmuiat în Sf. Sânge, care în acest caz se presupune că ar fi trebuit să fi
împărtăşit cu linguriţa. La fel şi în Viaţa Sf. Maria Egipteanca, dă de înţeles că preotul Zosima a
mers să o împărtăşească pe cuvioasă cu Sfintele Taine amestecate, iar iconografia arată şi linguriţa,
lucru care nu poate fi însă confirmat istoric, deşi mulţi ar fi vrut să vadă la Sf. Sofronie o mărturie
pentru folosirea linguriţei. Atragem atenţia asupra faptului că simplele mărturii despre înmuierea Sf.
Trup în Sf. Sânge nu înseamnă şi folosirea linguriţei. De multe ori Sf. Trup se înmuia foarte puţin în
Potir şi era pus de preot direct pe limba primitorului.
O dovadă clară că în sec. VII nu era folosită încă linguriţa o reprezintă textul Canonului 101
al Sinodului Trulan (690-691) care spune următoarele: „ ... dacă ar vrea cineva să se împărtăşească
cu Preacuratul Trup..., făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească
împărtăşirea harului. Căci pe cei ce îl loc de mână, pregătesc oarecare vase din aur sau din alte
materie pentru primirea dumnezeiescului Dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei
împărtăşiri, cu nici un gând nu-i aprobăm, ca unii care cinstesc mai mult materia cea neînsufleţită
şi supusă mâinii omului, decât chipul lui Dumnezeu...”47. Desigur, acest Canon nu face referire la
linguriţă, ci la nişte vase speciale cu care obişnuiau să ia împărtăşania unii oameni, şi în special cei
bogaţi. Totuşi, Canonul condamnă pe cei ce strică vechiul obicei de a primi împărtăşania direct în
mâini. Acelaşi lucru îl observăm ceva mai târziu şi la Sfântul Ioan Damaschin († 749)48, care de
asemenea vorbeşte despre primirea Sfântului Trup direct în mână, arătând totodată obiceiul uzual în
Siria şi Palestina în sec. VIII.
Se pare totuşi, că anume în sec. VIII, prin zona Antiohiei, s-a considerat de cuviinţă a se
introduce linguriţa, pentru a evita o posibilă profanare a Sf. Taine, care putea să se întâmple atât din
neglijenţa mirenilor, cât şi a slujitorilor. Erau cazuri când unii dintre credincioşii mireni duceau pe
ascuns Sf. Trup prietenilor sau rudeniilor lor opriţi de la Sf. Împărtăşanie, sau ceea ce era şi mai
grav – foloseau Sf. Trup în scopuri meschine. Folosirea acestui obiect liturgic, aşa cum se pare, nu
s-a generalizat destul de repede în tot Răsăritul – şi chiar dacă Sinodul local Proto-Deftera (I-II) din
Constantinopol - 861, enumără pentru prima dată linguriţa între vasele liturgice, asta nu înseamnă
că linguriţa se folosea anume pentru împărtăşirea mirenilor. Existau şi alte întrebuinţări ale
linguriţelor liturgice precum: luarea gunoaielor şi insectelor din vin (aşa cum se întâmpla adesea în
vechime, după descrierile istorice pe care le avem), turnarea mirului dintr-un vas în altul, etc.49
O primă mărturie clară despre folosirea linguriţei pentru împărtăşirea mirenilor a avem de la
Anastasie Sinaitul († după anul 700), dar acesta reprezintă o tradiţie locală care nu se ştie în ce
măsură era generalizată, aşa cum putem observa şi din cele expuse mai sus. O altă mărturie o avem
din comentariul liturgic al lui Pseudo-Sofronie al Ierusalimului din sec. XI-XII. Dacă admitem însă
că această scriere aparţine Sfântului Sofronie însuşi (sec. VII), aceasta ar însemna să neglijăm
prevederile Canonului 101 Trulan precum şi mărturia Sf. Ioan Damaschin care era din aceiaşi
regiune cu Sf. Sofronie, dar la o diferenţă de peste 100 de ani.
În concluzie putem spune că linguriţa a apărut în sec. VIII- IX, mai întâi în Antiohia şi
Ierusalim, iar mai apoi s-a generalizat în sec. XI-XII în tot Răsăritul Ortodox, fiind împrumutată
chiar şi de unele rituri necalcedoniene. Chiar şi în anul 1053 cardinalul Humbert îi învinuia pe
bizantini de introducerea linguriţei (ca pe o inovaţie) şi aducea ca mărturie faptul la vremea aceea
47 Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. rom., I. Floca, Bucureşti 1992, p. 160.
48 Dogmatica, cartea IV, 13, trad. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti 1993, p. 167.
49 Robert F. Taft, S.J. “Byzantine Communion Spoons: A Review of the Evidence,” Dumbarton Oaks Papers 50 (1996)
209-238. Перевод о. Сергия Голованова, Роберт Ф. Тафт SJ, Византийская причастная лжица: обзор фактов.
http://www.krotov.info/libr_min/19_t/taf/t_06.htm.
25
(mijlocul secolului XI) nu toţi ortodocşii o foloseau. Abia din sec. XII şi mai departe toate izvoarele
vorbesc despre folosirea linguriţei pentru împărtăşirea mirenilor şi a clerului inferior. Singura
excepţie în Răsărit o reprezentau împăraţii / domnitorii / ţarii / regii (unşi) care nu se împărtăşeau
cu linguriţa, ci ca şi clericii, luând Sf. Trup în mână şi sorbind din Potir.
În Apus, în ciuda unor ipoteze, linguriţa nu a fost folosită niciodată pentru împărtăşirea
mirenilor mai ales că romano-catolicii deja de mult timp nu împărtăşesc mirenii cu Sf. Sânge, ci
numai Sf. Trup sub formă de azimă.
Mai nou, în unele locuri se simte tendinţa de a introduce folosirea la împărtăşirea mirenilor a
linguriţelor sterilizate, din pricina refuzului unora de a se împărtăşi cu linguriţa comună, fapt
nicidecum justificat, care vorbeşte negreşit despre împuţinarea şi răcirea credinţei. Niciodată în
istoria Bisericii nu se cunoaşte vreun caz de îmbolnăvire prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă.
Acoperemintele sau pocroveţele (din slavonă) sunt confecţionate din acelaşi material ca şi
veşmintele şi se folosesc la acoperirea Sfintelor Vase.
Se cunosc trei feluri de acopereminte: două mici în forma unei cruci cu braţele egale, folosite
pentru disc şi pentru potir şi altul mai mare în forma unui dreptunghi numit aer (sau vozduh,
denumirea slavonă) cu care se acopăr ambele Sf. Vase.
Acoperemintele au fost introduse în uzul liturgic probabil tot de către Sf. Ioan Gură de Aur
pentru a feri Sf. Daruri de praf şi insecte.
Acoperemintele simbolizează scutecele cu care a fost înfăşat Mântuitorul la Naşterea Sa.
Aerul simbolizează bolta cerească, piatra de la uşa Mormântului şi Harul Duhului Sfânt.
Alte obiecte de cult
Cădelniţa (qumiat»rion) este un obiect de metal compus dintr-un căuş atârnat de lănţişoare,
care se unesc sus într-un mâner cu care se mânuieşte cădelniţa. În căuşul ei se pun cărbuni aprinşi,
iar peste cărbuni se pune tămâia. Astfel se produce fumul de tămâie care înmiresmează toată
biserica şi care simbolizează darul Duhului Sfânt. Căuşul cădelniţei simbolizează pântecele Maicii
Domnului, care a purtat în el Cărbunele dumnezeiesc – Hristos Fiul lui Dumnezeu.
Cădelniţa se foloseşte la cădirile (tămâierile) prevăzute de tipic.
Despre întrebuinţarea cădelniţei găsim mărturii încă în sec. IV la Sf. Efrem Sirul, Ambrozie al
Mediolanului, ş.a. Cele dintâi cădelniţe erau foarte simple, având forma unor căuşe cu mâner. În
prezent astfel de cădelniţe sau păstrat prin mănăstiri şi se numesc căţui. Astăzi cu ele uneori
tămâiază călugării şi maicile atunci când fac anumite slujbe particulare fără preot. Începând cu sec.
XII cădelniţa primeşte forma ei din prezent.
26
La binecuvântarea cădelniţei, preotul sau episcopul rosteşte rugăciunea specială de
binecuvântare a tămâiei / tămâierii (vezi Liturghierul).
Epitaful sau Sfântul Aer este o bucată de pânză (o muşama) pe care este pictată sau brodată
“Punerea Domnului în mormânt”. Epitaful se foloseşte la slujba Prohodului Domnului în Vinerea
Mare, apoi se aşează pe Sf. Masă unde se află până la încheierea sărbătorii Învierii Domnului, când
se ridică de pe Sf. Masă şi se aşează în locul unde se păstrează în timpul anului.
La Adormirea Maicii Domnului se foloseşte un epitaf asemănător pe care este zugrăvită
icoana Adormirii.
Litierul este o tava din metal, pe care se pune pâinea, grâul, vinul şi untdelemnul când se
săvârşeşte slujba Litiei. Denumirea obiectului este puţin improprie avându-se în vedere confuzia sau
mai degrabă identificarea dintre Slujba Litiei şi cea a binecuvântării pâinilor.
Aghiasmatarul este un vas din metal de forma unei cupe sau găletuşe, folosit pentru păstrarea
apei sfinţite şi la slujbele de stropire cu aghiasmă. Ca stropitor la noi se foloseşte cel mai des
busuiocul, dar se pot folosi şi mănunchiuri din alte plante şi chiar stropitoarele „artificiale”.
Miruitorul este format dintr-un păhăruţ în care se toarnă ulei sfinţit şi o periuţă cu care se ung
credincioşii pe frunte în semnul Crucii la sărbătorile cu priveghere şi Polieleu.
Colimvitra este vasul adânc în care se botează pruncii. Colimvitra se mai numeşte şi
cristelniţă. Ea este o imitaţie a baptisteriului din vechime, dar de proporţii mult mai mici, având în
vedere că cei mai mulţi din cei ce primesc Botezul sunt copii. Şi astăzi, dacă se botează cineva
matur, trebuie improvizat un baptisteriu care să permită deplina afundare a celui ce de botează.
Cununile (cununiile) sunt două obiecte din metal, în formă de cununi (coroane) împărăteşti,
cu care sunt încununaţi mirii la săvârşirea tainei Cununiei. În trecut acestea, în cazul oamenilor
simpli, se împleteau din flori. De aici vine şi expresia de „dezlegare a cununiilor”, căci după opt zile
preotul însuşi dezlega aceste cununii. Ele simbolizează unirea mirilor şi cinstea ce li s-a acordat prin
binecuvântarea Bisericii de a întemeia o noua familia.
***************************
METODELE DE CHEMARE A CREDINCIOŞILOR
LA RUGĂCIUNE
În Biserica Ortodoxă credincioşii sunt chemaţi la rugăciunea comună prin intermediul
clopotelor şi a toacei.
Sunetul melodios al clopotelor şi toacei nu numai că dau de veste despre începutul slujbei, ci
produc asupra sufletului creştinesc o acţiune harică, îl umilesc, dar şi îl încurajează. De aceea, mai
ales clopotele, se mai numesc “glasul Domnului”. Există în Biserica Ortodoxă chiar şi rugăciuni de
sfinţire a clopotelor.
În acelaşi scop, tradiţia ortodoxă, mai ales cea bizantină foloseşte aşa-numita toacă – o
scândură de lemn în care se loveşte ritmic cu un ciocănaş confecţionat din acelaşi material. Ea a
apărut pentru prima dată în pustiul Egiptului (sec. IV) şi s-a răspândit de aici în tot Răsăritul. Ea se
întrebuinţează şi în prezent numai prin mănăstiri. Toaca simbolizează, după Sfântul Teodor
Studitul, “chemarea îngerului lui Dumnezeu”, iar după Sofronie al Ierusalimului şi Gherman al
Constantinopolului ea reprezintă trâmbiţa eshatologică sau alarma care cheamă la război împotriva
duşmanilor nevăzuţi. O tradiţie athonită spune însă că toaca reprezintă lemnul lovit de Noe pentru a
aduna în corabie (simbol al Bisericii) toate vietăţile lumii înainte de potop.50 Unii mai spun că toaca
are menirea de a ne aduce aminte de baterea cuielor în mâinile şi picioarele Domnului atunci când a
fost Răstignit.
Deosebim două tipuri de toacă: mare - care este suspendată într-un loc fix şi în care se
loveşte cu două ciocănaşe înainte de slujbele cu Priveghere; şi mică - care este purtată de paraclisier
în jurul bisericii, înainte de slujbele din zilele de rând şi în care se loveşte cu un singur ciocănaş.
50 TE, n. 12, p.462
27
În tradiţia bizantină, mai ales la greci şi români mai întâlnim şi o toacă mică din metal care se
numeşte şi tochiţă.
Clopotele au început să se folosească în Biserică începând cu sec. VIII, leagănul lor fiind
provincia Campania din Italia. De aici ele s-au răspândit în toată lumea creştină.
Clopotele se păstrează în aşa-numitele clopotniţe. Clopotniţele sunt nişte turle cu câteva
rânduri (uneori foarte înalte, precum cea a lui Ioan cel Groaznic din Moscova – 90 metri) construită
deasupra pronaosului sau separat de biserică.
Sunarea clopotelor este de mai multe feluri: praznical, când se sună în toate clopotele în 3
stări; obişnuit, când se sună într-un singur clopot, de obicei de 12 ori; şi funerar (morţesc), când se
sună pe rând în fiecare clopot (de la mic la mare).
Se mai sună clopotele şi în caz de alarmă, incendiu şi alte nenorociri.
La auzul clopotelor, creştinii se însemnează cu semnul sfintei Cruci şi se roagă în sine zicând:
“Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie” sau “Doamne miluieşte”.
În Typikon, mai ales în cel al Mănăstirii Sf. Sava avem indicaţii clare când şi cum trebuie
bătută toaca şi clopotele.
*************************
MATERIILE ÎNTREBUINŢATE ÎN CULT.
FOLOSIREA ŞI SIMBOLISMUL LOR
Pentru săvârşirea cultului sunt necesare anumite materii, care sunt binecuvântate ori sfinţite şi
care servesc ca semne simbolice în raport cu adevărul de credinţă sau ca mijloace necesare la
îndeplinirea actelor liturgice. Aceste materii întrebuinţate în cult sunt: pâinea, apa, vinul, tămâia,
untdelemnul, Sfântul şi Marele Mir şi luminile.
1. Pâinea are în cultul ortodox o întrebuinţare aleasă, ea fiind materia Sfintei Euharistii,
instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taina.
Întrebuinţarea pâinii în cadrul cultului îşi are originea încă din Vechiul Testament.
Melchisedec, regele Salemului, a adus lui Avraam ca jertfă de mulţumire pâine şi vin, el fiind
preotul Dumnezeului celui Preaînalt (Facere 14,18). Lui Moise îi porunceşte Dumnezeu: „Pe masă
să pui pâinile punerii înainte” (Ieşire 25,30). Iar la Levitic 2, 4 e scris: „Dacă însă vrei să aduci
jertfă prinosului de pâine din aluaturi coapte în cuptor, să aduci pâine din făină bună de grâu...”.
În Noul Testament, Mântuitorul zice despre Sine: „Eu sunt pâinea vieţii, cel ce vine la Mine
nu va flămânzi şi cel ce crede întru Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6,35).
Pâinea a fost aleasă de Mântuitorul ca materia care, prin sfinţire, se preface în Trupul Său,
pentru ca pâinea a fost în toate timpurile hrana cea de toate zilele a omului. Ea a fost şi este socotită
ca indispensabilă întreţinerii vieţii omului pe pământ. În Rugăciunea Domnească ne rugăm pentru
28
„pâinea noastră cea spre fiinţă...” (Matei 6,11). Aşa precum e indispensabilă pâinea de fiecare zi
pentru viaţa trupească, tot aşa este necesară şi indispensabila pâinea cea spirituală, adică „Trupul lui
Hristos” pentru viaţa spirituală a omului. În al doilea rând, pâinea este alimentul rezultat din munca
stăruitoare şi grea a omului. Prin câte lucrări nu trece până să ajungă a fi mâncată? Tot aşa şi pe
plan spiritual, pentru a dobândi Trupul lui Hristos prin împărtăşire, se cer din partea credinciosului
înfrânare, căinţă, mărturisirea păcatelor şi dezlegarea dată de preot, rugăciunea şi altele.
În al treilea rând, din cele mai vechi timpuri în mod simbolic viaţa omului a fost întruchipată
prin pâine. Sf. Ioan Hrisostom zice: „Făina este corpul, dospeala este sufletul, sarea este mintea, iar
apa este duhul”.
Pâinea se aduce de către credincioşi la altar sub formă de pâinişoare mici, numite prescuri
(prosfore), având pe ele un sigiliu (o pecete) în formă pătrată, ceea ce arată că Sf. Jertfă se aduce de
către preot pentru toţi credincioşii din cele patru laturi ale lumii. Prescura închipuie mana din pustie
şi pâinea pregătită de Sfinţii Apostoli pentru Cina cea de Taină. Prescurile din care s-a proscomidit,
tăiate în bucăţi, se împart credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii sub formă de anaforă sau
antidor, denumire care arata că anafora se dă „în loc de dar” credincioşilor care nu se pot împărtăşi
la Sf. Liturghie. Pâinea se mai întrebuinţează şi la slujba Litiei, sub denumirea de artos (care în
greceşte înseamnă pâine); pâinile de la Litie ne amintesc de cele cinci pâini cu care Domnul a
săturat cinci mii de bărbaţi în pustie (Matei 14,17-21).
2. Vinul este întrebuinţat în primul rând la Sf. Liturghie, pentru prefacerea lui în Sfântul
Sânge al Domnului; se mai întrebuinţează la sfinţirea bisericilor, la slujba cununiei, la Litie, la
slujbele de înmormântare, pentru stropirea trupurilor celor adormiţi etc.
Încă din Vechiul Testament vinul era considerat ca aliment cu rol vindecător şi întăritor
pentru organismul omului, precum se vede şi din sfatul dat de Sf. Apostol Pavel ucenicului său
Timotei (I Tim. 5,23).
În Noul Testament, Mântuitorul preface apa în vin la nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11) şi
Însuşi Mântuitorul S-a asemănat pe Sine cu via (butucul viţei), iar pe ai Săi cu mlădiţele. Vinul
pentru Sf. împărtăşanie trebuie să fie din struguri, curat, neoţetit, neamestecat cu nimic şi de culoare
roşie (adică nici neagră, nici roză)51. Singur preotul toarnă în el apa la proscomidie, închipuind
sângele şi apa care s-au scurs din coasta Mântuitorului când a fost împuns cu suliţa; de asemenea,
după prefacerea Sfintelor Daruri se toarnă apă caldă în Sf. Potir, spre a închipui căldura trupului şi
sângelui Domnului, cu care ne împărtăşim. Vinul de la Cina cea de Taină tot era amestecat cu apă
căci evreii niciodată nu beau vinul curat, ci amestecat cu apă. Apa însă trebuie să fie în cantităţi
mici încât să nu schimbe gustul sau culoarea vinului.
3. Apa constituie un element de bază în serviciul cultului, întrebuinţându-se amestecată cu
vinul la Sf. Liturghie, ca materie a tainei la slujba botezului, la Agheasma mare şi la Agheasma
mică, la sfinţirea vaselor, veşmintelor şi a altor obiecte care sunt necesare cultului sau care sunt de
folos credincioşilor.
În Vechiul Testament apa era socotită ca simbol al curăţiei şi al împăcării.
În Noul Testament, Mântuitorul a sfinţit firea apelor prin botezul Său în apa Iordanului,
precum se spune în cântările de la slujba Bobotezei. Ca şi pâinea, apa este un element natural
indispensabil în viaţa omului; ea astâmpără setea, întărind puterea de muncă a trupului, spală
necurăţia, fiind simbolul cel mai potrivit al curăţiei spirituale, şi este de neînlocuit în viaţa casnică şi
gospodărească. De aceea apa este atât de mult întrebuinţată şi în cult, ea fiind binecuvântată prin
diferite ierurgii pentru trebuinţele omului (la săparea şi darea în folosinţă a fântânilor, la vreme de
secetă, la binecuvântarea ogoarelor etc.).
4. Tămâia este sucul (răşina) unor arbori, care, ajungând în contact cu aerul, se încheagă la
fel ca şi răşina brazilor. Ea era adusă ca ofrandă la templul iudaic, iar în creştinism este considerată
ca un prinos sfânt, al cărui fum înmiresmat însoţeşte toate actele cultului.
51 Biserica Ortodoxă, spre deosebire de cea Romano-Catolică, nu acceptă decât vinul roşu. Doar Biserica Ortodoxă
Română, probabil printr-o influenţă latină, acceptă şi vinul alb pentru săvârşirea Euharistiei. Deşi acest lucru nu poate fi
calificat drept erezie, este totuşi o gravă încălcare a Tradiţiei Bisericii.
29
În cultul Vechiului Testament trebuiau să se aducă dimineaţa şi seara sacrificii de tămâie pe
altarul special amenajat în Cortul Mărturiei şi apoi în templu, numit altarul tămâierii (Ieşire 30,1-
8); pe acest altar nu se ardea numai tămâie curată, ci erau amestecate încă patru ingrediente (Ieşire
30,34). Proorocul Maleahi (cap.1,11) prezice că după venirea lui Mesia se va aduce jertfă de tămâie
de la răsăritul soarelui până la apus.
În cultul creştin găsim întrebuinţarea tămâiei încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, Canonul
3 al Sfinţilor Apostoli spune: „...Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în altar decât untdelemn
pentru candele şi tămâie la vremea aducerii înainte”. Sf. Ap. Pavel în epistolele sale, inspirat de
tămâierile din Vechiul Testament, zice că Mântuitorul S-a dat pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru
noi „spre miros de bună mireasmă” (Efes. 5,2), iar la II Cor. 2,15, vorbind despre Apostoli, zice că
ei sunt lui Dumnezeu „bună mireasmă”.
Trebuie însă să precizăm că în perioada persecuţiilor, tămâia nu era unanim acceptată din
cauza că acest lucru era asociat cu tămâierile aduse zeităţilor păgâne. După anul 313 această
atitudine s-a schimbat radical.
Despre folosirea tămâiei în cadrul Sfintei Liturghii găsim menţiuni în rânduiala Liturghiei
Sfântului Iacob, a Sfântului Marcu şi în Liturghiile Sfinţilor Vasile şi Ioan Gură de Aur, unde avem
şi formule speciale de binecuvântare a tămâiei folosită la cădire.
Dar tămâierea nu era folosită numai în cadrul Sfintei Liturghii, ci şi la alte sfinte slujbe şi
manifestări de cult, la: procesiuni, înmormântări şi altele. Obligaţia tămâierii o aveau diaconii; de
aceea Sf. Arhidiacon Ştefan este zugrăvit de obicei cu o cădelniţă în mână. Din pricina mirosului
plăcut pe care îl răspândeşte, înmiresmând aerul şi alungând miasmele, tămâia în Sf. Scriptură este
privită ca un simbol al rugăciunilor pioase, care, asemenea fumului de tămâie, se ridică în sus, ca
unul dintre cele mai preţioase daruri de jertfă aduse lui Dumnezeu (vezi Ps. 140, 2). Astfel de daruri
au fost aduse şi pruncului Iisus de către magi: aur, smirnă şi tămâie. Smirna este tot un fel de
tămâie, însă mai de preţ şi cu un miros mai plăcut decât al tămâiei.
Tămâierea are doua înţelesuri: când se tămâiază persoane sfinte sau icoane, ea este semn de
veneraţie şi respect, iar când se tămâiază lucruri asupra cărora se invocă trimiterea harului de la
Dumnezeu – Tatăl, simbolizează harul Sfântului Duh, care ni se trimite de sus, după cum spune şi
rugăciunea tămâierii. Precum am spus mai sus, ea este simbolul rugăciunilor noastre, care se înalţă
spre Dumnezeu ca fumul de tămâie. Cei douăzeci şi patru de bătrâni din viziunea Sfântului Ioan
Evanghelistul au căzut înaintea Mielului având fiecare alăute şi năstrape de aur pline cu tămâie, care
sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc. 5,8). Acelaşi înţeles îl au şi cuvintele Psalmistului, când zice: „Să
se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele (este ca o) jertfa de
seară” (Ps. 140, 2). Pentru tămâierile sau cădirile din rânduiala sfintelor slujbe se întrebuinţează
cădelniţa (căţuia sau tămâierul), în care se pune tămâia şi despre care s-a vorbit la obiectele de cult.
5. Untdelemnul este un produs vegetal, folosit ca hrană, ca element vindecător, dar şi ca
materie de luminat (prin ardere).
În Vechiul Testament se punea pe altar, ca ofrandă adusă Domnului, pe lângă pâine şi vin, şi
untdelemn (Levitic 2, 2). Cu untdelemn erau unşi arhiereii, profeţii şi împăraţii, închipuind prin
aceasta mila şi îndurarea lui Dumnezeu. În alte locuri din Sf. Scriptură a Vechiului Testament
untdelemnul apare şi ca simbol al binecuvântării lui Dumnezeu, al păcii, al puterii, al tăriei şi al
biruinţei (vezi Facere 8,11; I Regi 10,1; III Regi 1,45 şi 19,16).
În Noul Testament citim că untdelemnul tămăduieşte rănile, cum se vede din parabola cu
samarineanul milostiv (Luca 10,30 şi urm.), iar în pilda celor 10 fecioare (Matei 25,1 şi urm.) este
simbolul înţelepciunii, al milosteniei şi al iubirii. Se foloseşte la Taina Sfântului Botez, la sfinţirea
bisericilor, la miruirea credincioşilor, la taina Sfântului Maslu şi intră ca element component în
alcătuirea Sfântului Mir.
În primele secole creştine exista o singură rânduială de sfinţire a untdelemnului, valabilă atât
pentru Botez şi Maslu, cât şi
6. Sf. Mir este untdelemn amestecat cu vin natural şi cu diferite arome, în număr de 38, sfinţit
de soborul episcopilor prezidat de Patriarhul Bisericii, în Joia Patimilor, la Liturghia Sfântului
Vasile cel Mare, care se săvârşeşte atunci. El se întrebuinţează la Sfânta Taină a Mirungerii, la
30
sfinţirea bisericilor şi la sfinţirea antimiselor, iar actul sfinţirii lui constituie una din formele prin
care o Biserică naţională autocefală îşi afirmă independenta şi autocefalia. Sfinţirea se săvârşeşte nu
în fiecare an, ci la interval de câţiva ani, după trebuinţa, slujba sfinţirii făcându-se după o anumită
rânduială, cu titlul „Rânduiala la prepararea, fierberea şi sfinţirea Mirului”.
Numărul mare al esenţelor care intră în compoziţia Sfântului Mir simbolizează mulţimea
darurilor Duhului Sfânt, care se revarsă asupra credinciosului în momentul ungerii cu Sf. Mir, la
rostirea formulei „Pecetea darului Duhului Sfânt”, precum şi asupra bisericilor şi antimiselor sfinţite
prin el.
7. Lumina în biserică. Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, a dat omului nepreţuite
daruri, spre a-i face viaţa mai uşoară şi mai plăcută. Printre aceste daruri este şi lumina, care este
absolut necesara atât pentru viata şi activitatea omului, cât şi pentru toate vieţuitoarele şi plantele.
Ea dă viaţă şi roadă semănăturilor, împrospătează atmosfera şi are o influenţă binefăcătoare asupra
psihicului omului. De aceea, multe popoare păgâne din antichitate aveau cultul soarelui, al lunii şi al
focului, aducând prin aceasta un semn de recunoştinţă luminii răspândite de aştri şi de foc, aşa cum
au fost de ex., mezii, perşii şi apoi romanii. În urma săpăturilor arheologice făcute pe locurile unde
erau odată temple ale diferitelor popoare, s-a constatat că aceste locaşuri de închinare erau luminate
cu ajutorul focului în timpul săvârşirii cultului.
În Vechiul Testament Dumnezeu a poruncit lui Moise ca fiii lui Israel să aducă la Cortul
Mărturiei „untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeşnicul în toată vremea
în cortul adunării...” (Ieşire 27,20), iar la Numeri 8,2 scrie: „Vorbeşte lui Aaron şi-i spune: când vei
pune candelele în sfeşnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el şapte candele...”.
De asemenea în templul lui Solomon se găseau 10 sfeşnice de aur înaintea Sfintei Sfintelor (III Regi
7,49).
În Noul Testament vedem că, atunci când Mântuitorul a serbat Cina cea de Taină, fiind seară,
au fost folosite lumini pentru luminarea foişorului. Iar Sf. Apostol Pavel, găsindu-se în Troada, a
săvârşit frângerea pâinii şi a prelungit cuvântul până la miezul nopţii. „Iar în camera de sus, unde
eram adunaţi, erau multe lumini aprinse (Fapte 20,7-8).
În decursul istoriei creştinismului aflăm nenumărate dovezi despre întrebuinţarea luminii în
cadrul cultului. Aşa, pe la anul 250, în epistola lui Corneliu, episcopul Romei, adresată episcopului
Fabian al Antiohiei, se aminteşte că între clericii inferiori erau şi acoluţii, ca ajutători mai apropiaţi
ai episcopilor şi preoţilor, şi printre alte atribuţii ei aveau şi pe aceea de a aprinde lumânările. Iar Sf.
Grigorie de Nyssa, cu ocazia înmormântării surorii sale Macrina, spune: „De o parte şi de alta,
mergeau înaintea noastră, în ordine obişnuită, nu puţină mulţime de diaconi şi clerici mai mici, care
purtau în mâini făclii de ceară”. De asemenea, Canonul 3 Apostolic prevede ca la Altar să nu se
aducă altceva decât untdelemn pentru candelă şi tămâie, iar Canonul 72 Apostolic prevede
pedepsirea aceluia care ar lua din sfânta biserică ceară sau untdelemn.
Din cele expuse, se vede că lumina a fost întrebuinţată în cadrul cultului de la începutul
creştinismului, fiind privită ca jertfă şi simbol, întrucât ea simbolizează pe Dumnezeu, Care ne dă
viaţă şi ne luminează în toate caile noastre. Ea exprimă bucuria, perfecţiunea, lumina divină, după
cum zice Psalmistul: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35,9);
iar Mântuitorul se numeşte pe Sine lumină, arătând oamenilor că, pentru a se mântui, trebuie să vină
la lumină şi să umble în ea (vezi Ioan 1,4-9; 3,19-21; 8,12; 12,35-36, ş.a.).
Azi în biserică se întrebuinţează de preferinţă lumânări de ceară, ca şi în trecut, întrucât ceara
se culege de albine din cele mai curate şi bine mirositoare flori, iar albina este privită ca model al
fecioriei şi al curăţiei.
În prezent, se foloseşte în biserici şi lumina electrică, care este îngăduită, fiind vorba de un
progres al tehnicii în folosul omului. Este bine însă să lăsăm în seama lumânărilor şi a candelelor
tradiţionale lumina în sens religios, sau ca simbol în cult.
*** *** ***
31
PERSOANELE LITURGICE
CLASIFICAREA CLERULUI BISERICESC SUPERIOR
Ierarhia bisericească (clerul52) este o instituţie de origine dumnezeiască. Pe de o parte ea este
o continuare la un nivel superior, a preoţiei Vechiului Testament, iar pe de altă parte, începutul şi
puterea harismatică a ierarhiei vin, prin Sf. Apostoli, de la Mântuitorul Hristos, care după cuvântul
psalmistului este “preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”. Preoţii Legii Vechi aduceau jertfe
sângeroase, iar preoţii Legii Noi aduc jertfă de laudă – nesângeroasă şi sunt mijlocitori între
Dumnezeu şi oameni şi invers.
Cele trei trepte ale clerului: 1) diaconia, 2) preoţia şi 3) arhieria, apar încă din a doua jumătate
a primului secol, imitând treptele preoţiei Vechiului Testament. Clerul este format din bărbaţi
vrednici, care prin punerea mâinilor (hirotonie) – primesc harul sfinţitor al Preoţiei53, pe când în
Vechiul Testament harul se dădea prin ungere. Treapta cea mai înaltă a clerului este arhieria.
Episcopul (™p…skopoj – supraveghetor) sau arhiereul (¢rciereÚj – „mai marele preoţilor”),
în virtutea puterii harului ce o deţine, are următoarele împuterniciri principale: a) este întâi-
stătătorul unei comunităţi de creştini şi conducătorul clericilor din eparhia (dioceza / regiunea) sa;
b) poate săvârşi toate Sfintele Taine şi ierurgiile, fără nici o excepţie şi c) are dreptul de a transmite,
prin hirotonie, puterea harismatică, fie deplină (altor arhierei), fie parţială (preoţilor şi diaconilor).
Arhiereii sunt urmaşii direcţi ai Sfinţilor 12 Apostoli de la care au moştenit, prin succesiunea
neîntreruptă a hirotoniei, legătura harică sfinţitoare care se va păstra în Adevărata Biserică Ortodoxă
până la sfârşitul veacului. Deci, prin succesiune apostolică, arhieria episcopilor de azi de arhieria
apostolilor şi a lui Hristos. Hirotonia unui episcop, spre deosebire de cea a preotului sau diaconului,
reprezintă o expresie a sinodalităţii Bisericii, tocmai de aceea, ei se hirotonesc după aprobarea
Sinodului Bisericii Locale, de alţi trei sau, în caz de nevoie, de doi arhierei. Momentul hirotoniei
este Sfânta Liturghie, înainte de a se citi Apostolul. Hirotonia arhiereului se face cu Evanghelia
deschisă pe cap, aceasta făcând aluzia la învăţătura Bisericii că episcopul este autoritatea
învăţătorească supremă într-o eparhie şi el este obligat de Canoane să predice la fiecare slujbă. 54
Arhiereul e hirotonit numai pentru o eparhie şi îşi exercită slujbele şi poate predica doar în
limitele eparhiei sale. În dependenţă de eparhia pe care o păstoresc sau meritele personale
deosebite55, arhiereii se numesc: patriarhi, exarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi arhierei
vicari. În trecut exista şi instituţia horepiscopilor, adică a episcopilor de la sate, care erau dependenţi
de episcopii din cetate şi nu aveau dreptul să hirotonească. Cu timpul, locul lor a fost ocupat de
preoţi.
Episcopul care conduce o Biserică Autocefală dintr-o anumită ţară se numeşte patriarh (din
greacă “patria” – neam şi “arhon” – conducător). Mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii sunt
arhiereii care conduc o oarecare regiune dintr-un anumit patriarhat. Arhiereii care nu au eparhie şi
activează pe lângă un mitropolit sau arhiepiscop se numesc vicari. Exarhul este de obicei un
mitropolit care conduce unele comunităţi creştine din alt patriarhat56.
În ce priveşte puterea harică, toţi arhiereii sunt absolut egali, indiferent de funcţiile canonic-
administrative sau titlurile onorifice pe care le pot avea.
52 Cuvântul „cleric” din limba greacă înseamnă „ales”.
53 Aici cuvântul „preoţie” are un sens larg de „om sfinţit pentru a aduce jertfă”, prin aceasta înţelegându-se de fapt toate
treptele ierarhiei superioare şi mai ales arhieria şi însăşi preoţia.
54 Legat de aceasta, există o veche tradiţie în Biserică ca toate cărţile religioase, mai ales cele de cult, se tipăresc cu
binecuvântarea chiriarhului. Nu există însă vreun Canon ca să reglementeze acest lucru. Aceasta poate şi din cauza că în
trecut nu exista tiparul.
55 Dreptul Canonic bizantin, din vechime şi până acum, numeşte pe ierarhul unei eparhii în funcţie de eparhia pe care o
conduce: episcopie, arhiepiscopie, mitropolie sau patriarhie, după ordinea din dipticul local. Deci un ieromonah (?),
poate chiar din momentul hirotoniei sale ca arhiereu sa fie patriarh, dacă este ales pentru scaunul de patriarh sau să fie
mitropolit, dacă este ales pentru scaunul de mitropolit. Cazuri de acestea au fost destule şi teoretic ele sunt posibile şi
astăzi. Regulamentul Bisericii Ruse însă, prevede ca titlurile ierarhilor să se dea în funcţie de meritele personale şi
indiferent de importanţa administrativă sau istorică a eparhiei.
56 Tot exarh se mai numeşte şi arhimandritul însărcinat cu supravegherea mănăstirilor dintr-o anumită eparhie.
32
Începând cu sec. VII-VIII s-a generalizat şi a devenit obligatorie tradiţia ca arhiereii să
provină din rândul monahilor. Ei pot binecuvânta cu ambele mâini, după exemplul Mântuitorului
(Luca 24, 50) şi trebuie să fie pomeniţi la ectenii în eparhiile lor, cât şi în alte eparhii atunci când
slujesc sau asistă la serviciul divin.
A doua treaptă a clerului este preoţia.
Preotul (ƒereÚj – sfinţit; leitourgÒj – slujitor) sau presbiterul (presbÚteroj – bătrân) era
considerat la început ca urmaş ai celor 70 de ucenici ai Domnului şi ca simplu ajutător al episcopului.
Dar din sec. II-III înainte, când numărul comunităţilor creştine a început să sporească, necesităţile lor nu
mai puteau fi satisfăcute de episcopii singuri. Astfel, preoţii au devenit, cu binecuvântarea episcopilor,
locţiitorii lor permanenţi în parohiile din oraşe şi sate, săvârşind cele sfinte în numele şi în locul
episcopilor, în acelaşi timp fiind şi reprezentanţii credincioşilor din parohie înaintea episcopilor.
În virtutea harului primit la hirotonie, preotul poate săvârşi în parohia sa toate Slujbele,
Laudele şi Sf. Taine (cu excepţia Tainei Preoţiei), toate sfinţirile (cu excepţia sfinţirii Antimiselor şi
a Sf. Mir).57
Preotul – iereu, care are anumite funcţii administrative sau merite personale primeşte rangul
de protoiereu (din greacă “primul preot”). Acest titlu, cât şi orice altă decoraţie sau titlu
administrativ sau onorific58 nu dau nici o putere deţinătorului, decât numai întâietatea după cinste.
În Biserica Rusă mai există şi rangurile onorifice de protoiereu mitrofor şi de protopresbiter.
Spre deosebire de preoţii de mir (căsătoriţi), preoţii călugări se numesc ieromonahi.
Conducătorii (stareţii) mănăstirilor se numesc egumeni şi arhimandriţi.
Fără binecuvântarea episcopului ieromonahul nu poate sluji în vreo parohie.
Drept semn că n-are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvântează cu o singură
mână (dreapta).
A treia treaptă a clerului este diaconia.
Diaconii (di£konoj – servitor) au astăzi funcţii liturgice mult mai restrânse decât le aveau în
primele secole. La început, pe lângă atribuţiile pe care le au astăzi, ei ajutau la stabilirea şi
restabilirea ordinii în biserică, la săvârşirea Botezului, la organizarea agapelor, duceau Sfintele
Taine la bolnavi acasă şi aveau grijă pentru pregătirea materiilor de cult: pâine, vin, ulei, tămâie etc.
Uneori chiar diaconii săvârşeau anumite părţi din Proscomidie. Rolul cel mai important al
diaconilor în vechime era de a supraveghea catehumenii. Dispariţia treptată a unora din instituţiile
Bisericii primare – ca agapele, catehumenatul, penitenţa publică, ş.a. – a tras după sine, în chip
firesc, atât împuţinarea funcţiilor liturgice ale diaconilor, cât şi scăderea numărului diaconilor, mai
ales la sate, până ce s-a ajuns la situaţia de astăzi când întâlnim diaconi numai pe la catedrale, la
mănăstiri şi la unele biserici din oraşe.
Neavând puterea harică de a slujiri cele sfinte (ci doar de ajuta la acestea), diaconul nu poate
sluji niciodată singur, ci totdeauna cu arhiereul sau cu preotul.59
Astăzi rolul principal al diaconului este rostirea ecteniilor, citirea Sf. Scripturi şi cădirea.
Ecteniile reprezintă un şir de cereri pe care diaconul le rosteşte din afara altarului.
Diaconii în serviciul divin închipuiesc pe Sf. Îngeri, care neîncetat slujesc la tronul lui
Dumnezeu. Diaconii călugări se numesc ierodiaconi. Diaconia are gradul onorific de protodiacon
(la mireni) şi arhidiacon (la călugări).
Ei nu binecuvântează cu mâna.
La romano-catolici, diaconii aproape că nu mai au vreo atribuţie liturgică, deoarece ei au
exclus ecteniile, iar protestanţii numesc diacon pe un pastor inferior care se ocupă cu serviciile
sociale.
57 Preotul poate sfinţi biserica pentru un anumit timp, ca să poată sluji în ea, dar numai având permisiune scrisă de la
episcop.
58 În Biserica Ortodoxă Rusă sunt cele mai multe decoraţii pentru preoţi – unele dintre ele nemotivate. Ele sunt
următoarele: bederniţa, scufia colorată, camilafca, crucea aurită, paliţa, crucea cu podoabe, mitra. Chiar dacă unele sunt
acceptate şi de alte Biserici, mitra nu este acceptată de nimeni, decât numai pentru arhierei.
59 Fără binecuvântare diaconul nu poate nici să îmbrace veşmintele, nici să tămâieze, nici să rostească ectenii, de
asemenea nici să ia cele Sfinte până nu i le dă preotul.
33
CLERUL INFERIOR – CLASIFICAREA ŞI FUNCŢIILE LUI
Pe lângă ierarhia celor trei trepte, sau a clerului propriu-zis, a luat naştere încă de la început o
nouă categorie de slujitori ai cultului sau persoane ajutătoare ale clerului, pentru a îndeplini
serviciile secundare şi mai modeste ale cultului. Toţi aceştia erau instituiţi de către episcopi prin
hirotesie – punerea mâinilor făcută în afara Altarului – şi socotiţi ca făcând parte din clerul inferior.
Unele din treptele clerului inferior s-au născut în timpurile de prigoană (sec. II-III), altele –
cele mai multe – după pacea Bisericii, în sec. IV-VI. Cele mai importante trepte ale clerului inferior
sunt: diaconiţa, ipodiaconul, anagnostul şi psaltul.
1) Diaconiţele (aƒ di£konoi) sunt menţionate şi în Sfânta Scriptură (Romani 16,1)60.
Consacrarea lor se făcea prin hirotesie. Ele ajutau la botezul şi mirungerea femeilor, la
înmormântarea lor şi supravegheau ordinea din biserică în rândul femeilor. Ca şi diaconii, ele purtau
orar, dar nu se împărtăşeau în altar. Instituţia diaconiţelor a dispărut în sec. V-VI în Apus şi în sec.
XII în Răsărit.
2) Ipodiaconii (Ð Ùpodi£konoj - subdiaconii) au apărut la sfârşitul sec. II – începutul sec. III
şi se întâlnesc şi astăzi în Biserică ca treaptă pregătitoare pentru diacon. Aveau în trecut numeroase
sarcini: păzeau uşile bisericii în timpul slujbelor, supravegheau ordinea şi liniştea în biserică, ajutau
arhiereului să se îmbrace în veşminte, să se spele pe mâini, ajutau pe diaconi în slujba altarului,
ajutau la Sf. Botez, aveau grijă de Sfintele Vase, de mormintele martirilor, de iluminarea bisericii,
de ordinea în biserică şi de toate cele necesare pentru serviciul divin.
Ipodiaconii hirotesiţi se pot atinge, de Proscomidiar şi de Sf. Masă, pot să deschidă Sf. Uşi,
dar, după canoane, n-au voie să se căsătorească după ce au primit hirotesia. Anume din acest motiv,
cei care ajută astăzi la anumite servicii ale Altarului, mai ales la slujbele arhiereşti, nu sunt
hirotesiţi, ca să fie liberi de a se căsători. La fel ca şi diaconiţele, ei se împărtăşeau în afara altarului.
3) Anagnoştii (Ð ¢nagnèsthj / lector - citeţii) istoric apar înaintea ipodiaconilor, dar au o
importanţă mai mică. Slujirea lor nu este legată de altar, ci aveau funcţia lor principală să citească
cele rânduite la sfintele slujbe (cu excepţia Evangheliei) şi să păstreze cărţile de cult. Tot citeţii
aveau grijă şi de lumânări, dar cu timpul slujirea lor s-a restrâns doar la strană. Tot aceştia ajutau şi
la lucrarea de catehizare.
Astăzi această treaptă este doar o pregătire pentru ipodiacon.
4) Psalţii (Ð y£lthj / cantor- cântăreţ) erau ajutorii citeţilor, având însărcinarea de solist şi
dirijor. Această treaptă a apărut mai târziu, când cântarea bisericească s-a dezvoltat şi s-a complicat.
La început cântau toţi creştinii din biserică, iar citeţii îi dirijau; cu timpul cei mai iscusiţi citeţi
au fost numiţi psalţi şi ei aveau menirea să execute cântările mai grele. Totuşi, această slujire nu a
fost instituită pentru a-i înlocui pe credincioşi, ci doar pentru a organiza mai bine cântarea liturgică.
Această treaptă se păstrează şi astăzi în toate Bisericile, dar fără hirotesie.
Primul dintre psalţi se numeşte protopsalt.
60 Treapta lor se deosebea de alte 2 trepte clericale ocupate de femei: bătrânele (cÁrai , presbÚtidej) sau fecioarele
(aƒ parqšnoi) - care nu aveau funcţii liturgice.
34
În Biserica Ortodoxă din prezent aproape toate serviciile inferioare le îndeplinesc
paracliserii61, iar treptele de citeţ şi ipodiacon au rămas doar ca trepte premergătoare spre diaconie.
În trecut mai existau şi alte trepte consacrate tot prin hirotesie şi care astăzi au dispărut:
5) exorcistul – aveau grijă de demonizaţi (energumeni). La început aceasta era o harismă, iar
mai târziu a devenit o treaptă a clerului inferior consacrată prin hirotesie. Eu săvârşeau şi ritualul de
exrcizare înainte de botez (pe care astăzi îl săvârşeşte preotul).
6) ostiarul (portarii şi uşierii); şi
7) groparul.
Un rol destul de important şi chiar activ în cult îl au şi mirenii, fără de care nu se pot oficia
slujbele bisericeşti. Aceşti nu numai că sunt membri deplini ai Bisericii, ci chiar participă prin
preoţia lor universală (I Petru 2,9) la preoţia sacramentală, care e distinctă de prima. Aceste două
feluri de preoţie nu se pot confunda.
În trecut, când întreaga Biserică dădea răspunsurile la ectenii şi interpreta imnele şi cântările
bisericeşti, rolul laicilor era mai mare, dar cu timpul acesta s-a diminuat puţin, dar nu poate
dispărea complet.
********************************
VEŞMINTELE LITURGICE
Prin veşminte liturgice subînţelegem îmbrăcămintea specială pe care o folosesc slujitorii
cultului în serviciul divin.
Pentru a se deosebi de mireni, slujitorii sunt obligaţi prin Canonul 27 al Sinodului V-VI
(Trulan) şi Canonul 16 al Sinodului VII să poarte întotdeauna costumul clerical – dulama /
caftanul. Aceasta nu este însă un veşmânt liturgic şi nu se sfinţeşte, ci doar se binecuvintează spre a
fi purtată şi nu au vreo rugăciune de sfinţire. La fel şi rasa. Tradiţia Bisericii recunoaşte doar
dulamele şi rasele de culoare neagră.
Veşmintele propriu zise, au o întrebuinţare liturgică. Întrebuinţarea lor în Biserica Ortodoxă este
foarte veche. Încă de la început clericii, pentru a oficia serviciul divin, îmbrăcau anumite haine pe care
le foloseau numai în acest scop. Unele din aceste veşminte erau confecţionate după modelul celor din
Vechiul Testament, iar altele – în concordanţă cu semnificaţia tainică a cultului ortodox, ajungându-se
treptat la forma din prezent.
La început toate veşmintele erau de culoare albă ca simbol al curăţiei. Mai târziu, însă, din
sec. IV, au început să fie folosite şi alte culori: roşie, galbenă-surie, verde, albastră, violetă-purpurie
şi neagră, fiecare având semnificaţia ei.
Prin forma, culoarea şi calitatea lor, veşmintele sfinte contribuie în mod deosebit la sporirea
frumuseţii şi splendorii cultului divin ortodox şi formează o atmosferă tainică în slujbă.
Deoarece în ierarhia noastră bisericească există trei trepte, avem şi veşminte speciale pentru
fiecare treaptă: diaconeşti, preoţeşti şi arhiereşti. Sensul şi simbolul fiecărui veşmânt este de obicei
sugerat de rugăciunea care se citeşte la îmbrăcarea veşmântului respectiv (vezi Liturghierul).
Veşmintele diaconeşti
În timpul slujirii, diaconii îmbracă trei veşminte: stiharul, orarul şi mânecuţele.
Stiharul (stic£rion) este un veşmânt cu mâneci, lung şi larg, care acoperă tot corpul. El este
primul veşmânt liturgic şi de aceea este comun tuturor treptelor clerului. Acesta provine de la o
haină exterioară care era numită la modul general tunică sau manta (ceitèn), menţionată de mai
multe ori în Sfânta Scriptură.
61 Aceştia ar trebui să fie bărbaţi evlavioşi care se mărturisesc şi se împărtăşesc mai des şi care, să aibă o binecuvântare
specială de la episcopul locului. Acest lucru nu este prevăzut de vreun Canon în mod expres, dar poate fi înţeleasă la o
interpretarea dinamică a altor Canoane.
35
Stiharul simbolizează curăţia îngerilor. Stiharul cu râuri albe şi roşii simbolizează sângele şi
apa care au curs din coasta Mântuitorului pentru viaţa lumii (Simeon al Thesalonicului).
În prezent, stiharul preoţesc şi arhieresc diferă puţin de cel diaconesc: el este dintr-un material
mai subţire şi mai puţin ornamentat şi are mânecile mai înguste, având la capăt şi nişte şireturi ce se
înfăşoară în jurul mâinii.
Orarul (Ñr£rion) este o fâşie de pânză lungă şi îngustă de 10-15 cm., împodobită cu cruci pe
care diaconul o poartă pe umărul stâng. La rostirea ecteniilor, diaconul apucă cu trei degete ale
mâinii drepte capătul din faţă al orarului şi-l ridică la nivelul umerilor sau gurii, invitând astfel pe
credincioşi la rugăciune. Unii chiar au considerat că cuvântul „orar” provine de la latinescul oro,
orare - a se ruga. Aceasta ar fi într-o legătură cu un vechi obicei de la sinagogă când mai marele
sinagogii ridica o batistă în sus pentru a semnala momentul citirii din Lege.
Alţii cred însă că orarul era folosit la început ca un şerveţel cu care erau şterşi la gură
credincioşii după împărtăşirea cu Sfintele Taine.62 În sfârşit, unii canonişti bizantini derivă
denumirea orarului de la verbul Ñr£w, care înseamnă a vedea, a observa, fiindcă cei ce poartă
orarul trebuie să fie cu toată luarea aminte la săvârşirea Sfintelor Taine şi la cele ce se întâmplă în
sfântul locaş.63
Orarul care înfăşoară corpul pe sub mâna dreaptă se numeşte „orar mare” şi este o distincţie
dată unor diaconi pentru anumite merite. În unele Biserici locale (la greci, sârbi şi români) a
dispărut „orarul mic” încât toţi diaconii, chiar la hirotonie primesc „orarul mare”.
Orarul simbolizează aripile îngerilor, de aceea pe el uneori sunt scrise cuvintele “Sfânt, Sfânt,
Sfânt”.
Mânecuţele (™piman…kia) sunt nişte fâşii de stofă care înfăşoară mâinile diaconului în formă
de manşete. Provenienţa acestui veşmânt nu este prea clară şi el nu are corespondent în Vechiul
Testament. S-au emis mai multe ipoteze privind originea mânecuţelor, dintre care cea mai probabilă
este următoarea. La început acestea reprezentau nişte benzi brodate care înfrumuseţau mânecile de
la stiharul sau sacosul arhiereului, dar aveau şi funcţia de şireturi pentru a lega mânecile largi ale
veşmintelor în anumite momente speciale. Sf. Gherman al Constantinopolului (sec. VIII) este
primul care menţionează acest obicei cu referire la cult şi arată şi sensul simbolic al acestor şireturi
– cel al legăturilor cu care a fost legat Mântuitorul în timpul patimilor Sale (Ioan XVIII, 12). Cu
timpul acestea au devenit veşminte aparte, iar mânecile stiharului şi sacosului s-au scurtat destul de
mult.
La început mânecuţele erau îmbrăcate doar de arhierei şi doar la Liturghie. Abia mai târziu,
prin sec. XV, acestea au început a fi folosite şi de preoţi, iar de prin sec. XVII-XVIII şi de diaconi64.
În Biserica Rusă există un obicei mai nou de a îmbrăca mânecuţele la toate slujbele, tradiţie
care nu este cunoscută în celelalte Biserici Ortodoxe şi care practic nici nu se justifică, având în
vedere scopul primar şi chiar actual al mânecuţelor. Practic, acestea ar trebui luate doar la oficierea
Sfintelor Taine, când trebuie îmbrăcate toate veşmintele. La săvârşirea Laudelor, nici preotul, nici
diaconul nu are nevoie (şi chiar nu este îndreptăţit) să ia mânecuţele.
Înainte de a se îmbrăca în veşmintele sale, diaconul cere binecuvântare de la preot sau
episcop, apoi sărutând crucea de pe fiecare veşmânt se îmbracă citind rugăciunile cuvenite (vezi
Liturghierul).
Veşmintele preoţeşti
În afară de stihar şi mânecuţe, preotul poartă încă epitrahilul, brâul şi felonul.
Epitrahilul (din greacă: ™p… – peste şi tr£chloj – grumaz) este acelaşi orar numai că atârnă
în jurul gâtului cu ambele capete în faţă.
62 Vezi tâlcuirea Canonului 23 Laodiceea în Pidalion, Ed. Bucureşti 1992, p.340.
63 A se vedea comentariile lui Teodor Balsamon şi Matei Vlastaris în Sintagma Atheniană III, 191 şi VI, 252., apud LG
1993, p.614.
64 Acest adevăr istoric îl constatăm şi din formula liturgică folosită de diacon: „Binecuvintează, Stăpâne, stiharul şi
orarul”, fără să fie menţionate şi mânecuţele. Aceasta se poate observa în toate Liturghierele, cu excepţia ultimelor ediţii
care au modificat textul vechi.
36
Sf. Simeon al Tesalonicului spune că în trecut la hirotonia preotului, arhiereul lua capătul de
la spate al orarului şi-l punea în jurul gâtului peste umărul drept. Epitrahilul simbolizează jugul
slujirii lui Hristos şi este simbolul harului cu care este învrednicit preotul de a sluji cele sfinte, iar
franjurile cu care se termină capătul epitrahilului - sufletele credincioşilor a căror răspundere o
poartă preotul.
Iată ce spune Sfântul Simeon al Thesalonicului privitor la întrebuinţarea practică a
epitrahilului: „Fără epitrahil nici o taină65 să nu se săvârşească. Iar dacă se va întâmpla să fie de
trebuinţă a se face vreo taină sau o rugăciune, botez sau altceva din cele sfinte şi nu se va găsi
epitrahil, atunci, spre a nu rămâne lucrarea nefăcută, binecuvântând, să-şi pună brâul sau o
bucată de funie ori pânză, ca un epitrahil şi astfel să săvârşească taina. Iar după aceea, lucrul care
a slujit ca epitrahil să fie păstrat într-un loc deosebit sau să fie întrebuinţat la ceva sfânt. Numai
cele ce sunt obişnuite în mănăstiri, la Miezonoptică, la Ceasuri şi la Pavecerniţă, le pot zice preoţii
şi fără epitrahil”.66
De aici vedem importanţa acestui veşmânt în ritul ortodox, dar nu numai. Şi astăzi la romano-
catolici, preoţii şi episcopii poartă acest epitrahil numit stola ca un orar pus pe amândoi umerii, cu
capetele lăsate în jos, iar în timpul Liturghiei capetele se încrucişează pe piept.
Brâul este o cingătoare cu care preotul (şi arhiereul) se încinge peste stihar. El simbolizează
tăria şi virtutea preotului, precum şi curăţia trupului şi ne aminteşte de ştergarul cu care s-a încins
Mântuitorul la spălarea picioarelor ucenicilor în seara Cinei celei de Taină. Un veşmânt asemănător
purtau şi arhiereii Vechiului Testament şi chiar unii prooroci. În Noul Testament brâul devine un
veşmânt propriu clericilor67, încă din vremea apostolică.
Felonul (felènion, felènhj) este veşmântul de deasupra care aminteşte de toga (mantia) cu
care Mântuitorul şi Sf. Apostoli îşi înfăşurau corpul.
El simbolizează puterea lui Dumnezeu care se dă preoţilor şi închipuie hlamida roşie cu care a
fost îmbrăcat Mântuitorul în curtea lui Pilat (Matei XXVII, 28).
La început felonul era purtat atât de preoţi cât şi de arhierei, iar începând cu sec. V, el a rămas
numai în folosinţa preoţilor68.
La îmbrăcarea veşmintelor, preotul le binecuvântează, sărută crucea de pe ele şi citeşte
rugăciunile din Liturghier.
Veşmintele arhiereşti
Pe lângă stihar, mânecuţe, epitrahil şi brâu, care sunt comune preotului şi arhiereului,
arhiereul are şi veşminte proprii numai treptei lui:
Sacosul (s£kkoj – “sac”), un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul, cu mâneci
scurte şi largi. Este purtat de arhiereu în loc de felon. El se încheie pe laturi cu câte 6 clopoţei.
La început această haină se îmbrăca numai de împăraţi, dar Constantin cel Mare a dăruit-o
patriarhului Macarie al Ierusalimului, ca semn de deosebită preţuire. Mai târziu găsim sacosul între
veşmintele arhiereşti ale Sf. Ioan Gură de Aur. Până atunci arhiereii purtau tot feloane din material
simplu, de obicei „polistavrion” – adică cu multe cruciuliţe.
Sf. Simeon al Tesalonicului, vorbind despre sacos, zice că el este purtat de cei mai însemnaţi
dintre arhiepiscopi. Începând cu sec. XVIII sacosul este purtat de toţi episcopii.
Sacosul este simbolul căinţei şi al umilinţei, căci arhiereii îmbrăcându-l, îşi aduc aminte de
patima Mântuitorului şi de cămaşa Lui pentru care s-au aruncat sorţi. Clopoţeii de pe margini
simbolizează glasul cuvintelor celor 12 Apostoli, care trebuie să iasă din gura episcopului.
Omoforul (æmofÒrion de la Ömoj– umăr şi fšrw – a purta), este un veşmânt în formă de
panglică, purtat de arhierei pe ambii umeri în jurul gâtului, închipuind oaia cea pierdută şi apoi
aflată. El este simbolul demnităţii arhiereşti. Având cruce pe el, omoforul mai poartă şi simbolul
65 Sf. Simeon are aici în vedere sensul larg al cuvântului taină şi are în vedere orice lucrare sfinţitoare a Bisericii.
66 Aici se are în vedere cazul în care Laudele sus menţionate se fac în pridvorul bisericii, aşa cum prevede Tipicul
Mănăstirii Sf. Sava. Dacă însă acestea se fac în biserică, preotul trebuie să-şi pună obligatoriu epitrahilul. (Textul
patristic după Tratatul Sf. Simeon, trad. rom., pp. 315-316).
67 Inclusiv monahilor, sub formă de centură.
68 În Bisericile Vechi-Orientale (necalcedoniene) arhiereii poartă încă şi astăzi felon.
37
slujirii lui Hristos prin suferinţe, căci cei ce voiesc a trăi în Hristos îşi iau crucea pe umeri şi-I
urmează Lui. Omoforul este cel mai vechi veşmânt arhieresc.
Unii cred că omoforul a rămas la arhiereii Legii Noi ca o continuare a tradiţiei iudaice
conform căreia, arhiereii purtau veşmântul de pe umeri numit efod. Se crede însă că acest veşmânt
era dat la început de către împărat ierarhilor mai de vază, apoi a devenit propriu tuturor69.
Se cunosc două feluri de omofoare: mare şi mic. Omoforul mare se îmbracă numai la utrenie
şi la începutul Liturghiei, în restul cazurilor arhiereul se foloseşte de cel mic.
Îmbrăcat în omofor, arhiereul este chipul Mântuitorului, iar în momentele în care Însuşi
Mântuitorul este de faţă prin anumite realităţi liturgice sau Sf. Taine, arhiereul, ca un simplu
slujitor, el lasă omoforul.
Epigonatul (de la ™p… şi gÒnu – pe genunchi) sau paliţa este un veşmânt în formă de romb
care se poartă pe coapsa dreaptă, legându-se cu o panglică după gât. El se foloseşte de prin sec. VI
şi simbolizează sabia Duhului cu care se înarmează arhiereul împotriva ereziilor. Se mai presupune
că el provine de la traista în care arhiereii purtau cărţile sfinte.
În Biserica Rusă se foloseşte un veşmânt de formă dreptunghiulară, alternativ epigonatului,
numit bederniţă, care are aceiaşi semnificaţie simbolică ca şi epigonatului şi este o distincţie
preoţească inferioară lui. În celelalte Biserici locale nu există decât acest epigonat.70
Panaghia (panag…a – atotsfântă, preasfântă) este o icoană mică din metal preţios (medalion)
care are pe ea chipul Maicii Domnului sau a Mântuitorului şi care se poartă la piept.
Ea îşi are originea de la primii creştini, care purtau la gât moaşte ale sfinţilor. Ierarhul poartă
această icoană la piept, ca semn că trebuie să aibă permanent pe Iisus în inima sa şi pe Maica
Domnului ca o mijlocitoare grabnică către Dumnezeu. În tradiţia bizantină, numai medalionul cu
chipul Maicii Domnului se numeşte panaghie, pe când cele cu chipul Mântuitorului sau cu alt chip
se numesc engolpion (™gkÒlpion, de la ™n şi kÒlpoj - la sân).
Crucea pectorală e purtată la piept de ierarhi şi de unii preoţi (numiţi stavrofori)71, ca semn
al mărturisirii credinţei în Hristos cel Răstignit. Cruce nu face parte din veşminte şi nu este
indispensabilă slujirii unei anumite slujbe.
Mitra (m…tra – legătură pentru cap, turban; ti£ra, lîron) este acoperemântul capului
arhiereului în timpul serviciilor religioase. Ea simbolizează atât cununa de spini care a fost pusă pe
capul Mântuitorului în timpul patimilor (Matei XXVII,29), cât şi înălţimea demnităţii arhiereşti.
Mitra are reprezentate chipurile celor patru evanghelişti sau icoana numită „Deisis”.
Iniţial, mitra era confecţionată după modelul coroanei împăraţilor bizantini. Primul care a
purtat mitră a fost Silvestru episcopul Romei, care a primit-o în dar de la Constantin cel Mare. După
relatările lui Theodor Balsamon şi ale Sf. Simeon al Thesalonicului, la început, mitra era un drept
rezervat doar episcopului - papă al Romei. Începând cu Sinodul al III-lea Ecumenic, aceasta a
început să fie purtată şi de patriarhul Alexandriei, începând cu Sf. Chiril al Alexandriei. Până prin
sec. XII, în tot Răsăritul Creştin numai acest ierarh purta mitra-coroană. Apoi a început să fie
purtată de patriarhul Constantinopolului şi de alţi întâi-stătători, iar mai târziu, prin sec. XVII-XVIII
de toţi ierarhii. Mitropolitul Moldovei şi cel al Ţării Româneşti a început a purta mitră de prin sec.
XV, dar nu şi episcopii.
În Biserica Rusă, începând cu anul 1705, mitra devine obligatorie pentru toţi ierarhii, dar şi
pentru arhimandriţi şi chiar unii protoierei. Diferenţa de la ei însă consta în aceea că doar la patriarh
69 Această idee poate fi uşor desprinsă şi din viaţa Sf. Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, căruia, în timpul I-
lui Sinod Ecumenic, împăratul Constantin ia retras omoforul şi Evanghelia, considerându-l „nepoliticos” în atitudinea sa
faţă de Arie. Acestea i-au fost înapoiate prin minune.
70 Românii, de exemplu, numesc bederniţă tocmai această paliţă.
71 Începând cu anul 1897, ţarul Nicolae II a dispus ca în Biserica Rusă toţi preoţii să poartă cruce la gât, pentru a se
deosebi de diaconi. Aceasta după ce ţarul, fără să ştie, a sărutat mâna unui diacon.
Celelalte Biserici Locale dau crucea ca o distincţie doar la anumiţi preoţi şi după o anumită perioadă de slujire. Tot
din acest motiv, ei nu au mai multe tipuri de cruci ca la ruşi, ci le acceptă pe toate ca pe una singură, dar este preferată
aşa numita „cruce cu pietre scumpe”.
38
şi la mitropoliţi mitra avea cruce (în vârf), iar la episcopi - nu. Abia din anul 1988, şi episcopii au
început a purta mitră cu cruce, astfel uniformizându-se practica din tot Răsăritul Ortodox.72
Şi astăzi, în patriarhatele din Orient, dacă slujeşte patriarhul şi mai mulţi arhierei, numai
protosul poartă mitra, iar ceilalţi doar camilafca / klobuk-ul73.
Mantia este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, partea din spate târându-se pe pământ. Ea
este de culoare purpurie şi are pe laturi nişte panglici alb-roşii numite râuri, care închipuiesc “râurile
de apă vie”, adică învăţăturile care trebuie să izvorască în permanenţă din gura arhiereului (Ioan
VII, 38). În partea din faţă mantia are la piept şi la poale câte 2 tăbliţe, care simbolizează Legea
Veche (cele de jos) şi Legea Nouă (cele de sus).
Mantia arhierească provine de la cea monahală, deoarece arhiereii sunt recrutaţi din rândurile
călugărilor.
Toiagul păstoresc este un baston înalt care în partea de sus are două capete de şerpi cu gurile
deschise unul spre celălalt, având între ei un glob şi o cruce.
Toiagul este simbolul puterii conducătoare cu care arhiereul îşi păstoreşte turma în numele lui
Hristos. Şerpii simbolizează înţelepciunea pastorală (Matei X, 16), iar crucea de deasupra lor
simbolizează că, cu puterea Crucii, arhiereul va zdrobi capetele nevăzuţilor balauri (diavoli).
Toiagul este folosit de arhierei numai în timpul slujbei, iar în restul cazurilor ei se folosesc de
un toiag mai simplu, fără şerpi şi cruce, care se numeşte cârjă.
Toiag şi cârjă poartă şi stareţii şi stareţele de mănăstiri.
Vulturul este un covoraş rotund care se aşează sub picioarele arhiereului. Se numeşte astfel,
deoarece are înfăţişat pe el un vulture zburând deasupra unei cetăţi (oraş).
Vulturul simbolizează puterea Duhului şi înţelepciunea cu care arhiereul îşi conduce oraşul
(eparhia) lui.
Dicherul şi Tricherul (două şi trei lumânări) sunt nişte sfeşnice de mână cu două şi cu trei
lumânări pe care le foloseşte arhiereul în timpul serviciului divin, închipuind lumina învăţăturii
evanghelice. Cele două lumânări ale dicherului simbolizează cele două firi ale Mântuitorului, iar
cele trei ale tricherului – Sf. Treime.
La început aceste obiecte erau folosite de către împăratul Bizanţului care, nefiind sfinţit, nu
putea să binecuvinteze poporul altfel decât cu tricherul şi dicherul, imitând astfel binecuvântarea cu
două mâni a patriarhului. După căderea Constantinopolului, patriarhul devenind „etnarh” şi
preluând şi unele însemne împărăteşti, a început să binecuvinteze anume cu aceste sfeşnice, fiind
împrumutate şi utilizate mai apoi de toţi episcopii ortodocşi.
Ripida (·ipÚdion, de la ·ip…j – pană) este un evantai cu care în trecut diaconii apărau Sf.
Daruri de insecte. La început ripidele se confecţionau din pene de păun, iar mai târziu din metal
preţios, având pe ele înfăţişaţi serafimi şi heruvimi şi cuvintele “Sfânt, Sfânt, Sfânt”.
Ripidele simbolizează puterile îngereşti care zboară neîncetat în jurul tronului ceresc, slujind
Domnului Slavei cu frică şi cu cutremur.
Arhiereul se îmbracă în veşmintele sale în mijlocul bisericii pe amvonul arhieresc, fiind ajutat
de ipodiaconi. Rugăciunile pentru îmbrăcare le citeşte cu voce tare arhidiaconul / protodiaconul.
72 A. A. Dmitrevski, Митра. Историко-археологический очерк. În rev. „Московские Епархиальные Ведомости”
nr. 4-5 / 2003. Studiul este adus la zi de Comitetul de Redacţie al Revistei.
73 Termen rusesc care desemnează camilafca şi pe care ruşii o confundă cu potcapul. În realitate camilafcă se numeşte
anume acea pânză transparentă care acoperă potcapul sau culionul.
39
CĂRŢILE DE SLUJBĂ DIN
BISERICA ORTODOXĂ
1. Noţiuni generale despre cărţile de slujbă.
Potrivit poruncii date de Mântuitorul la Cina cea de Taină, Sf. Apostoli săvârşeau zilnic
“frângerea pâinii”, adică Sf. Liturghie (Fapte II, 42, 46-47). Cu acest prilej primii creştini citeau şi
tâlcuiau din cărţile Vechiului Testament şi din epistolele Sf. Apostoli, la care se adăugau şi diferite
rugăciuni şi cântări (psalmi) luate din Sf. Scriptură ori compuse de creştini. Toate acestea au fost
adunate cu timpul în anumite cărţi, în care se păstrează atât pericopele (citirile) biblice folosite în
cult, cât şi tezaurul de imne şi rugăciuni compuse de Sf. Apostoli şi de urmaşii lor în generaţiile
următoare. Ele poartă denumirea de cărţi liturgice sau cărţi de slujbă, cuprinzând tot ceea ce este de
trebuinţă slujitorilor bisericeşti pentru săvârşirea cultului divin public al Bisericii ortodoxe.
După originea cuprinsului lor le împărţim în cărţi extrase din Sf. Scriptură şi cărţi alcătuite de
Biserică pe baza tradiţiei bisericeşti.
2. Cărţi cu cuprins de origine biblică
Cărţile cu cuprins de origine biblică (revelată) sunt:
1) Sfânta Evanghelie, 2) Apostolul şi 3) Psaltirea.
Sf. Evanghelie (EÙaggšlia) este cartea care cuprinde în sine cele patru Evanghelii de la
Matei (28 cap.), Marcu (16 cap.), Luca (24 cap.) şi Ioan (21 cap.).
Începând cu jumătatea a doua a sec. IV, s-a început împărţirea fiecărei din cele patru
Evanghelii în pericope (perikop» - despărţitură, secţiune) sau locuţiuni (din latină “citiri”).
Împărţirea de azi a Evangheliei în pericope zilnice, rânduite după Duminicile şi Săptămânile de
după Paşti (7), Duminicile şi Săptămânilor de după Cinzecime (36) şi Duminicile şi Săptămânile
Postului Mare (6-7) are ca început împărţirea făcută de diaconul Eutaliu din Alexandria, dar s-a
stabilit şi generalizat în epoca Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII) şi a Sf. Teodor Studitul (sec. IX), cu
unele modificări ulterioare.
La sfârşitul Evangheliei se găsesc cele 12 Evanghelii a Sf. Patimi, cele 11 Evanghelii a
Învierii, Evangheliile pentru Sf. Taine şi Ierurgii şi Sinaxarul cu Evangheliile de obşte.
Sf. Evanghelie se păstrează pe Sf. Masă.
Apostolul (Ð ¢pÒstoloj) este cartea de slujbă care cuprinde în sine:
– Faptele Sf. Apostoli (praxapÒstoloj),
– 14 epistole ale Sf. Ap. Pavel (Romani, I şi II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni,
I şi II Tesaloniceni, I şi II Timotei, Tit, Filimon şi Evrei),
– 7 epistole soborniceşti (a Sf. Ap. Iacov, a Sf. Ap. Petru - 2, a Sf. Ap. Ioan Teologul - 3, şi
una a Sf. Ap. Iuda).
Ordinea citirii pericopelor are aceiaşi logică ca şi cea din Sf. Evanghelie.
La sfârşitul Apostolului găsim Prochimenele, pericopele şi Aliluia-riile pentru Sf. Taine şi
Ierurgii, Sinaxarul şi Prochimenele, pericopele şi Aliluia-riile de obşte.
Psaltirea (yalt»rion)este cartea de slujbă care cuprinde în sine cei 150 psalmi ai lui David
şi ai altor bărbaţi din Vechiul Testament.
Chiar de la început psalmii s-au cântat şi citit în Biserica Creştină cu multă pietate şi de aceea
Canonul 85 Apostolic recunoaşte Psaltirea ca o carte sfântă.
Pentru folosinţa în slujbă toţi psalmii s-au împărţit în 20 de părţi numite catisme (de la
grecescul καθίζω = a şedea), numite aşa pentru că în timpul citirii psalmilor este permis de a şedea.
Fiecare catismă este împărţită în 3 părţi numite stări, stihologii sau „slave”, deoarece după fiecare
parte se zice “Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Aliluia, Aliluia, Aliluia slavă Ţie Dumnezeule (de 3 ori), Doamne miluieşte (de 3 ori) Slavă…, Şi
acum…”.
Tradiţia tipiconală studită care era folosită în cea mai mare parte a Imperiului Bizantin în sec.
IX-XII avea o altă împărţire a psalmilor. Aşa numita „Psaltire Constantinopolitană” era împărţită, în
76 de antifoane. Această împărţire era necesară în mod deosebit pentru slujba numită „asmatikon
akolouthia” - un fel de Vecernie duminicală şi praznicală, cântată antifonic, care după sec. XII a
40
ieşit din uz. Împărţirea de astăzi a Psaltirii e şi ea destul de veche, dar ea reflectă tradiţia
palestiniană a slujbelor, venită probabil încă prin sec. IV-V din mediul monahal egiptean. În Bizanţ
ea a început să fie cunoscută mai mult începând cu sec. XIII.
Psaltirea se foloseşte atât în slujbă, cât şi în afara ei, devenind o carte cel mai des întâlnită în
casele credincioşilor, în Biserica Ortodoxă mai există un bun obicei de a citi Psaltirea ca mijlocire
pentru creştinii nou-adormiţi.
3. Cărţi cu cuprins alcătuit de Biserică
Cărţile cu cuprins alcătuit de Biserică, adică compuse de Sf. Părinţi, pe baza tradiţiei
bisericeşti, sunt:
Liturghierul (leitourgi£rion / ƒeratikÒn / служебник) – cartea de slujbă care cuprinde în
sine rânduiala pentru preoţi şi diaconi la Vecernie, Utrenie şi cele trei Liturghii ortodoxe: a Sf. Ioan
Gură de Aur, a Sf. Vasile cel Mare şi cea a Sf. Grigore Dialogul.
Mai cuprinde de asemenea rânduiala Împărtăşirii, formulele Otpusturilor de peste an şi a
Ecfoniselor (Vozglasurilor), rugăciuni la diferite trebuinţe, rânduiala Liturghiei cu Arhiereu,
povăţuiri pentru săvârşirea Sf. Liturghii şi Sinaxarul (Calendarul).
Primul Liturghier în limba română a fost tipărit de diaconul Coresi la Braşov în 1570, iar în
1679, la Iaşi, Sfântul Mitropolit Dosoftei tipăreşte o nouă traducere a acestuia.
Arhieraticonul (Чиновник) este un Liturghier arhieresc la care în afară de cele scrise în
Liturghierul obişnuit se mai află şi rânduiala slujbelor săvârşite numai de arhiereu, adică rânduiala
hirotesiilor şi a hirotoniilor, rânduiala la sfinţirea bisericilor, a Antimiselor şi a Sfântului şi Marelui
Mir.
Molitvelnicul sau Trebnicul (EÙcolÒgion) este cartea care cuprinde rânduiala săvârşirii
Sfintelor Taine (cu excepţia Hirotoniei), a Ierurgiilor bisericeşti şi a slujbele pentru diferite
trebuinţe. La început această carte – Evhologhionul (bizantin) – cuprindea în sine, pe lângă
rânduiala „Tainelor” şi textele din Liturghier şi cele din Arhieraticon. Cu timpul, prin sec. XIII,
aceste cărţi s-au separat.
Astăzi se păstrează mai multe manuscrise ale vechiului Evhologhion bizantin (sec. XI-XII),
care arată anumite diferenţe de text şi mai ales de formă a anumitor gesturi şi acte liturgice în
săvârşirea Tainelor. Deci, rugăciunile şi rânduielile Molitvelnicului, au cunoscut şi ele o evoluţie
aparte, unele rânduieli fiind modificate chiar în Evul Mediu târziu.74
Cel mai bogat după conţinut este Trebnicul75 Sfântului mitropolit Petru Movilă, tipărit în anul
1646 la Kiev în limba slavonă. Deşi această ediţie este cea mai complexă şi este foarte importantă,
mai ales pentru explicaţiile aduse de editor la fiecare rânduială de slujbă, muţi îi contestă valoarea,
având în vedere faptul că se inspiră destul de mult din unele rânduieli şi comentarii liturgice şi
dogmatice latine (romano-catolice). Cartea nu conţine însă erezii clare şi a fost tradusă şi în
româneşte, fiind folosită mai ales în cazul unor rugăciuni speciale, neîntâlnite în Evhologhiile
greceşti.
Aghiazmatarul este un rezumat al Molitfelnicului, care are rânduielile cel mai des folosite în
practica liturgică şi este folosit din comoditate, fiind mai subţire. Denumirea cărţii este puţin
improprie, dar s-a generalizat fără mari probleme.
Ceaslovul (çrolÒgion, часослов – „cartea ceasurilor76”) cuprinde în sine rugăciunile din
rânduiala slujbelor zilnice; Ceasurile, Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia, Obedniţa la
74 Михаил Арранц, SJ, Избранные сочинения по Литургике, 4 тома, Рим – Москва, 2003. În aceste volume avem
editate mai multe astfel de manuscrise din diferite perioade şi din diferite locuri. Textele sunt în greceşte şi au doar
unele introduceri şi comentarii în limba rusă.
75 Liturgistul rus A. A. Dmitrevski consideră că denumirea corectă a acestei cărţi (la ruşi) ar fi Потребник, adică
„pentru trebuinţe”, şi nu Требник - „trebuinţe”. (Vezi: Книга «Требник» и ея значение в жизни православного
христиана, Kiev, 1902, pp. 4-5).
76 Prin „Ceasuri” se subînţeleg toate Laudele Bisericii numărate simbolic în număr de 7, dar care de fapt sunt 9.
41
care se adaugă rugăciunile dimineţii şi de seară, troparele Învierii, ale morţilor, troparele şi
condacele Triodului şi a Penticostarului, troparele zilelor săptămânii, Canoane de rugăciune,
Paraclise şi Acatiste şi Sinaxarul.
Această carte de cult este de origine palestiniană şi reflectă slujbele specifice Tipicului
Mănăstirii Sf. Sava de lângă Ierusalim. Ceaslovul ne este cunoscut abia începând cu sec. IX, când
pătrunde şi în Bizanţ. Modificări esenţiale în decursul timpului nu a suferit, doar că au început a se
adăuga unele Acatiste şi a apărut rânduiala Pavecerniţei Mici care la început nu exista.
Octoihul (Ñktè + ½coj – opt glasuri) conţine slujbele celor 8 glasuri bisericeşti pentru
fiecare zi a săptămânii. Cântările lui se împart în trei grupe: cele de la Vecernie, cele de la Utrenie şi
cele de la Liturghie. Fiecare glas ţine o săptămână, aşa încât Octoihul se cântă în întregime timp de
opt săptămâni, după care iarăşi se începe cu glasul I-îi şirul celor opt glasuri.
În Octoih fiecare zi a săptămânii are cântări consacrate unui subiect principal: cântările de
duminică preamăresc Învierea Domnului, cele de luni pe Sf. Îngeri (toate puterile cereşti), cele de
marţi pe Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, cele de miercuri şi vineri sunt închinate Cinstitei Cruci şi
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cele de joi Sf. Apostoli şi Sf. Ierarh Nicolae, iar cele de
sâmbătă pe toţi sfinţii şi conţin rugăciuni de mijlocire pentru toţi cei răposaţi din veac dreptslăvitori
creştini.
La început Octoihul conţinea numai rânduiala slujbei duminicale, compusă de Sf. Ioan
Damaschin; mai târziu s-au adăugat şi slujbele pentru celelalte zile a săptămânii, compuse de sfinţii
Iosif, Arhiepiscopul Tesalonicului şi Teofan Mărturisitorul din sec. IX, precum şi cele compuse mai
înainte de Anatolie, patriarhul Constantinopolului (sec. V).
Triodul (triódion, tre‹j ñd» – “trei cântări”) cuprinde serviciile divine din timpul Postului
Mare, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi încheindu-se cu Sâmbăta Mare din
Săptămâna Patimilor.
Canoanele Triodului din zilele de rând, care sunt cele mai multe, sunt compuse, nu din 9
cântări, ci din 3, de unde îşi şi trage denumirea.
Printre autorii Triodului amintim pe Sf. Andrei Criteanul (sec. VIII) compozitorul Canonului
cel Mare şi a multor altor imne de pocăinţă, apoi pe Sf. Teodor Studitul şi fratele său Sf. Iosif
Studitul (sec. IX) şi alţii.
Triodul este împărţit după săptămâni şi zilele săptămânii şi se cântă timp de 10 săptămâni. El
se începe cu perioada pregătitoare formată din 4 duminici: a Vameşului şi a Fariseului, a Fiului
Risipitor, a Lăsatului sec. de Carne (a Înfricoşătoarei Judecăţii) şi a Lăsatului sec de Brânză
(Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi „Duminica Iertării”); perioada patruzecimii, formată din 6
duminici: I-a, a Ortodoxiei, a II-a, a Sf. Grigore Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, a III-a, a
Închinării Sfintei Cruci, a IV-a, a Sf. Ioan Scărarul, egumenul mănăstirilor din muntele Sinai, a V-a,
a Cuvioasei Maria Egipteanca şi a VI-a, a Intrării Domnului în Ierusalim (a Floriilor) + Săptămâna
Mântuitoarelor Patimi cu care se încheie Triodul.
Penticostarul (Cinzecimea) cuprinde rânduiala slujbelor din perioada Cinzecimii, care începe
din Duminica Învierii Domnului (a Paştilor), urmată de încă 8 duminici: a Tomii, a Mironosiţelor, a
Slăbănogului, a Samarinencii, a Orbului, a Sf. Părinţi de la primul Sinod ecumenic din Niceea, a
Pogorârii Sf. Duh (Cinzecimea, Duminica Mare, ziua Sf. Treimi) şi se încheie cu Duminica Tuturor
Sfinţilor, care a fost adăugată mai târziu.
Slujbele Penticostarului sunt aşezate după duminici şi zilele săptămânii şi au un caracter de
bucurie şi veselie duhovnicească prilejuită de Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh.
Autorii principali ai Penticostarului sunt sfinţii Iosif Studitul, Sf. Ioan Damaschin şi Cosma de
Maiuma.
Mineiele (m»n, mhnÒj – lună) cuprind slujbele sărbătorilor şi a sfinţilor pentru fiecare zi a
anului, aranjate după cele 12 luni.
Mineiele sunt de mai multe feluri:
1) Mineiul lunar, 2) Mineiul de obşte şi 3) Mineiul praznical sau Antologhionul.
42
Mineiul lunar este compus din 12 cărţi, după numărul celor 12 luni a anului bisericesc,
începând cu septembrie şi terminând cu august.
Din Mineiul lunar s-au extras slujbele sărbătorilor şi sfinţilor mai mari, alcătuindu-se o carte
care se numeşte Mineiul praznical sau Antologhion.
Slujbele de obşte pentru toate categoriile de sfinţi – îngeri, prooroci, apostoli, ierarhi,
mucenici şi sfinţiţi mucenici, cuvioşi, sfinte femei (cuvioase şi muceniţe), tămăduitori fără de
arginţi, drepţi şi nebuni pentru Hristos – sunt adunate în cartea numită Mineiul de obşte.
O bună parte din imnografia Mineilor este destul de veche, dar ea n-a fost organizată şi
sistematizată în vreo carte. Alcătuirea Mineielor în forma de azi se datorează imnografilor bizantini
din sec. IX înainte, ca Sf. Metodie Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, Iosif Graptul, Ioan
al Evhaitelor şi alţii imnografi mai ales athoniţi. O ultimă completare şi chiar revizuire a Mineilor a
fost făcută în sec. al XIX-lea la Mănăstirea Cutlumuşi de un grup de monahi în frunte cu monahul
Vartolomeu.
În prezent fiecare Biserică locale adaugă în propriile ediţii ale Mineilor Slujbele Sfinţilor noi
canonizaţi sau a celor care se bucură de o cinstire locală.
O carte destul de importantă atât pentru altar, cât mai ales pentru strană este Tipicul sau
Tipikonul (tupikÒn). Această carte are o istorie foarte complexă ce va fi studiată aparte. Cartea
cuprinde rânduielile slujbelor din duminici, sărbători şi zilele de rând, reglementând reguli şi pentru
diferite cazuri de suprapune a diferitor slujbe, mai ales în perioada Triodului şi Penticostarului.
Vechile Tipicuri monahale reglementau şi diferite reguli de organizare mănăstirească, inclusiv
rânduiala de servire a meselor şi rânduiala posturilor. Cel mai cunoscut şi mai întrebuinţat Tipic este
cel al Mănăstirii Sf. Sava cel Sfinţit de lângă Ierusalim. Acesta s-a format pe parcursul mai multor
veacuri, până în sec. XII, iar începând cu sec. XIII-XIV s-a generalizat în tot spaţiul ortodox.
La toate aceste cărţi se mai adaugă şi unele secundare, ca Acatistierul, Catavasierul,
Irmologhionul şi cărţile de muzică bisericească.
43
44
BIBLIOGRAFIA GENERALĂ
FOLOSITĂ LA ELABORAREA CURSULUI
1. *** Sfânta Scriptură (Biblia), Ed. ÎPS Bartolomeu Anania, IBMBOR, Buc. 2002 şi Ediţia
(„clasică”) a Sf. Sinod, Buc. 1991.
2. *** Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. şi note de Arhid. Prof. Ioan N. Floca, ed. 1992.
3. *** Dictionnaire d’archéologie chretienne et liturgie (DACL), Paris, 1907 sq.
4. *** Православнaя Энциклопедия, Москва, 2000 sq.
5. *** Устав Церковного звона, Moscova, 2002.
6. Алымов Виктор, Лекции по Исторической Литургике, Holy Trinity Orthodox School.
7. Arranz Mihail, Istoria Tipikona, (l. rusă), curs dactilografiat de la Academia Duhovnicească
din Leningrad, 1978, 112 p.
8. Branişte Ene, Pr. Prof., Cultul Bisericilor Creştine vechi din Orient, în „Ortodoxia”
nr.1/1965
9. Idem, Liturgica specială (LS 1980), , Ed. IBMBOR, Buc. 1980.
10. Idem, Liturgica generală (LG 1993), Buc. 1993. Acest „manual” a fost reeditat într-o
variantă puţin revizuită, în două volume (Galaţi 2002).
11. Idem, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin, în “Studii Teologice”, nr. 3-
4/1963.
12. Idem, Probleme de actualitate ale Bisericilor de azi. Dezvoltare (evoluţie) şi revizuire
(adaptare) în cult, din punct de vedere ortodox, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2/1969.
13. Idem, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe. Îndrumător pentru zugravii de
biserici, în rev. BOR 5-7/ 1974.
14. Evseeva Lilia ş.a., История Иконописи: VI-XX века, Moscova АРТ-БМБ, 2002.
15. Karaisaridis Konstantinos, Pr., Elemente liturgice specifice în Biserica Ortodoxă Română,
(Atena). Noi vom cita după rezumatul făcut de Pr. Petru Sidoreac în rev. “Teologie şi
Viaţă”, nr. 1-6/1997.
16. Idem, Opinii ale teologilor actuali ai Bisericii Greciei în legătura cu problema revizuirii
cultului ortodox, în rev. “Studii Teologice”, nr. 1-2/1980.
17. Makarios Simonopetritul, Ierom., Triodul explicat (TE), Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
18. Necula D. Nicolae, Pr. Prof. Dr., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, 3 volume, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, 1996, 2001 şi 2004.
19. Sf. Simeon al Thesalonicului, Tractat asupra tuturor dogmelor…, trad. Toma Teodorescu,
Buc. 1865, (reeditare: vol.I, 2002).
20. Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă: istorie şi actualitate, Bucureşti, 2008.
21. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat (LEX), Ed. IBMBOR, Buc. 1998.
22. Uspenskiy B.A., Statutul liturgic al ţarului în Biserica Rusă şi împărtăşirea lui cu Sfintele
Taine. Studiu istorico-liturgic. Rev. Учебные Записки, Moscova 2/1996.
23. Желтов М. С. Чин освящения храма и положения святых мощей в византийских
Евхологиях XI века // Реликвии в искусстве и культуре восточнохристианского мира.
М., 2000. С. 111–126. http://www.mzh.mrezha.ru/ZhOsv11v.pdf
24. URL: http://www.mzh.mrezha.ru/books.htm
25. Robert F. Taft, S.J. “Byzantine Communion Spoons: A Review of the Evidence,”
Dumbarton Oaks Papers 50 (1996) 209-238. Перевод о. Сергия Голованова, Роберт Ф.
Тафт SJ, Византийская
причастная
лжица:
обзор
фактов.
http://www.krotov.info/libr_min/19_t/taf/t_06.htm
45