Lector: Ierom. Petru Pruteanu,
Facultatea de Teologie din Edineţ
TAINA NUNŢII ŞI SLUJBA CUNUNIEI.
STUDIU ISTORIC, CANONIC ŞI LITURGIC1
1. PRELIMINARII
În primul rând, nu trebuie să confundăm cele două noţiuni anunţate în titlul acestui studiu.
Când vorbim despre Taina Nunţii, ne referim la unirea trupească (fizică) şi duhovnicească
(metafizică) a unui bărbat cu o femeie, în vederea mântuirii lor în Hristos, prin păstrarea curăţiei
trupeşti şi a fidelităţii conjugale şi prin naşterea şi educarea pruncilor. Când însă ne referim la
Slujba Cununiei sau a Încununării, avem în vedere ritul sau slujba de binecuvântare a Bisericii
asupra mirilor, la începutul însoţirii lor pentru întreaga viaţă. Deci, este puţin impropriu să
folosim expresia „Taina Cununiei”, pentru că „Taina” nu se reduce la actul liturgic al încununării
mirilor, şi nici această încununare nu exprimă plinătatea Tainei (Nunţii), ci este doar o
binecuvântare de început a ei.2
În al doilea rând, trebuie să menţionăm că existenţa mărturiilor istorice despre căsătorie /
nuntă, întâlnite încă din primele pagini ale Scripturii şi apoi la primii creştini, nu înseamnă neapărat
şi existenţa mărturiilor istorice despre un rit sau slujbă de binecuvântare a mirilor, şi cu atât mai
puţin de încununare (cununie) a lor. Iar pentru a înţelege mai bine aceste lucruri, va trebui să
recurgem puţin la istoria „tainei” şi a „slujbei”.
1 Întrucât în liturgica românească lipseşte un studiu sau curs sistematic asupra acestui subiect (cu bibliografia la zi),
care să poată fi folosit şi de studenţii teologi, am hotărât să scriem o scurtă sinteză asupra acestui subiect, care în viitor
ar putea fi extinsă. Din păcate, remarcabila teză de doctorat a Pr. Vasile GAVRILĂ, Cununia – viaţă întru Împărăţie
(Bucureşti, 2004), este mult prea stufoasă, iar uneori confuză şi imprecisă, şi cu greu poate fi folosită de studenţii
teologi la cursul de „Liturgică Specială”. Totuşi noi am folosit această carte, alături de multe alte studii şi cărţi, cele
mai importante dintre ele fiind acestea: Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica Specială, Bucureşti 2005; Михаил
АРРАНЦ SJ., Избранные сочинения по Литургике, Том 1 – Таинства Византийского Евхология, Рим-Москва
2003; Диак. Михаил Желтов, Церковное благословение повторных браков // Журнал Московской Патриархии.
М., 2005. Вып. 8. pp. 72–79; Idem, Вступление в брак: библейское осмысление и церковное чинопоследование //
Материалы подготовительных семинаров Международной богословской конференции Русской Православной
Церкви «Православное учение о церковных Таинствах». М., 2007. pp. 198–206; Прот. В. Цыпин & диак.
Михаил Желтов, Брак, // Православная Энциклопедия, том 6, pp. 146-181; Диак. Михаил Желтов, Венчание
брака, // Православная Энциклопедия, том 7, pp. 661–668; Idem, История чинопоследования венчания в
византийской традиции, // Referat citit la Conferinţa teologică internaţională: „Învăţătura Ortodoxă despre Tainele
Bisericii”, Moscova (13-16 noiembrie 2007); Alexis Pentkovskij, Le Ceremoniale du Mariage dans l’Euchologe
Byzantin du XIe – XIIe siecle // Le mariage. Conferences Saint-Serge. LXe Semaine d’Etudes Liturgiques, 1993.
Biblioteca “Ephemenides Litugicae” – “Subsidia”, Roma 1994, pp. 259-287.
2 Această confuzie îşi are originea în teologia apuseană, care a schimonosit sensul cuvântului „taină”. Acest termen, la
origine, avea un înţeles strict dogmatic şi, prin urmare, el nu trebuie să se răsfrângă neapărat şi asupra denumirilor
liturgice a riturilor care exprimă o anumită Taină a Bisericii. De fapt, latinii nici nu folosesc în acest caz cuvântul
„taină - mysterion”, ci pe cel de „sacrament”, iar acesta a fost o cauză în plus ca, după traducerea catehismelor şi
manualelor latine, să se ajungă la denumirea de „Taina Cununiei”.
1
Din Scriptură ştim că încă de la început, Dumnezeu l-a făcut pe om: bărbat şi femeie, şi
aceste două persoane trebuiau să vieţuiască în comuniune şi iubire, asemenea Persoanelor care i-au
creat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (cf. Facere 1:27). Bineînţeles, avem aici şi o deosebire foarte
importantă, în sensul că Persoanele Treimice sunt „de o fiinţă” şi veşnic nedespărţite, pe când aici,
bărbatul şi femeia, se unesc în timp (adică la un moment dat şi doar până la moartea unuia din ei3),
iar cei doi devin doar un [singur] trup (cf. Facere 2:24). Mântuitorul Hristos a confirmat această
învăţătură spunând că cei căsătoriţi: „Nu mai sunt doi, ci un trup. Şi ce a împreunat Dumnezeu,
omul să nu despartă” (Matei 19:6). Iată anume aceasta este „taina cea mare” de care vorbeşte Sf.
Apostol Pavel în cap. 5 al Epistolei către Efeseni – taina unirii bărbatului cu femeia, după chipul
unirii dintre Hristos şi Biserică, adică taina unirii a două realităţi ce se împlinesc: nu una lângă alta,
ci una în şi prin alta. Tradiţia Bisericii din totdeauna a menţionat faptul că, dacă bărbatul şi femeia
se însoţesc „în Domnul” (I Corinteni 7:39; 11:11), Însuşi Dumnezeu este în mijlocul lor, şi
binecuvântează unirea dintre ei.4
Sf. Ioan Gură de Aur, ducând mai departe acestei idei, spune că nunta are un întreit scop: 1)
împreuna-mântuire a celor doi prin iubirea de Dumnezeu, care trebuie să fie mai mare decât cea a
unuia faţă de altul şi care trebuie să o sfinţească pe cea trupească; 2) trăirea în curăţie trupească,
întrucât fiecare bărbat are o singură femeie şi fiecare femeie are un singur bărbat, şi această
fidelitate reciprocă este şi ea un fel de feciorie [mai degrabă în sensul de „întreagă-înţelepciune” –
aşa cum numesc Sfinţii Părinţi fecioria]; 3) naşterea de prunci, care trebuie să fie crescuţi şi educaţi
ca buni creştini.5
Mai menţionăm că tot „nuntă”, Biserica numeşte şi alte tipuri de însoţiri mistice precum:
însoţirea dintre Dumnezeu şi Israel (poporul ales)6, cea dintre Hristos–Mirele şi Biserică–Mireasa
(Efeseni 5), precum şi cea dintre un monah – care devine mireasă a lui Hristos7, iar Acesta –
Mirele.
3 Cf. Matei 22:30; I Corinteni 7:39.
4 Cf. Tertulian, Grigore de Nazianz şi Canonul 13 Trulan, apud Православная Энциклопедия, том. 6, p. 147.
5 Am parafrazat şi sintetizat după: Прот. В. Цыпин & диак. Михаил Желтов, Брак, // Православная Энциклопедия,
том 6, pp. 148-149. Mai menţionăm că teologia romano-catolică a consfinţit în Catehismul său, ca prim scop al
căsătoriei naşterea de prunci. Nu este momentul să dezvoltăm această idee aici, dar amintim că această viziune nu este
întru totul corectă şi a dat naştere unor interpretări greşite în decursul istoriei. Din păcate, astfel de idei au pătruns şi în
Mărturisirea de Credinţă a lui Petru Movilă şi apoi şi în alte Catehisme. Deşi naşterea de prunci este un scop al
căsătoriei, el nu este cel mai important, mai ales că, copii se pot naşte şi în afara căsătoriei (ceea ce nu e posibil şi cu
celelalte 2 principii / scopuri de mai sus), iar unele familii nu pot avea copii şi asta nu înseamnă că ele nu şi-au atins
scopul principal, chiar dacă unul dintre ele – perpetuarea neamului – nu a fost atins, tot printr-o rânduială a lui
Dumnezeu.
6 Isaia cap. 49, 54, 61 şi 62; Iezechiel cap. 16 şi Oseea cap. 2.
7 Indiferent de sexul acestuia (bărbat-monah / femeie-monahie), monahul este mireasă a lui Hristos–Mirele, aici
depăşindu-se într-un fel sexualitatea monahului.
2
2. MĂRTURII ISTORICE DESPRE BINECUVÂNTAREA DE CĂTRE BISERICĂ A
NUNŢII
Întrucât familia este celula de bază a oricărei societăţi, toate religiile şi civilizaţiile lumii i-au
acordat o atenţie deosebită, deşi nu toate acestea au avut viziuni corecte despre taina însoţirii dintre
bărbat şi femeie. De exemplu, pe lângă monogamie (căsătoria dintre un singur bărbat şi o singură
femeie) – modelul de căsătorie aflat de la început în planul lui Dumnezeu şi singurul acceptat de
creştinism, anumite popoare au adoptat poligamia (căsătoria dintre un singur bărbat şi mai multe
femei)8 sau, mai rar – poliandria (căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi)9. Cât priveşte
„însoţirile” dintre homosexuali sau lesbiene au fost şi sunt considerate neligitime şi blestemate în
majoritatea religiilor şi, cu atât mai mult, la evrei şi creştini.
Revenind la subiectul căsătoriei în vechile religii, putem spune că peste tot existau anumite
forme de cult care consfinţeau căsătoria. Ele erau nelipsite şi la greco-romani. Aceştia, puneau la
baza căsătoriei acordul (verbal sau chiar scris) dintre soţi sau părinţii acestora, urmate de
aducerea unor jertfe zeilor, în prezenţa „preotului”. Dreptul juridic roman mai avea şi alte
prevederi importante legate de nuntă dintre care, una foarte importantă, cerea prezenţa a cel puţin
10 martori la ceremonia de nuntă. Bineînţeles, existau şi anumite obiceiuri tradiţionale precum:
îmbrăcarea miresei, împreunarea mâinilor mirilor, schimbul de daruri dintre părinţii mirilor (ca
semn de garanţie), etc. Un obicei foarte important, mai ales la greci, era împodobirea camerei
nupţiale cu flori şi punerea pe capetele mirilor a unor coroniţe (cununi) tot din flori, care erau
scoase abia după sfârşitul zilelor de nuntă. Mai târziu, acest element a fost preluat şi de creştini.
La evrei, binecuvântarea de nuntă era un element indispensabil căsătoriei. Cel mai grăitor
text al Vechiului Testament despre nunta la iudei, inclusiv cu formule de binecuvântare, îl avem în
cartea Tobit: capitolele 7-8, dar anumite informaţii aflăm şi la Facere 24, ş.a. Elementele de bază
ale nunţii sunt următoarele: 1) tatăl miresei unea mâinile mirilor; 2) îi binecuvânta; 3) se semna
acordul de căsătorie (hbvtk - ketuva[h]) – element foarte important al nunţii la iudei;10 4) masa
ceremonială; 5) mirele intra în cămara de nuntă a miresei; 6) în dimineaţa celei de-a doua zile,
nunta se relua şi se putea prelungi mai multe zile. Observăm că rugăciunile de binecuvântare sunt
foarte simple şi scurte. Începând cu sec. II d. Hr., rabinii au dezvoltat un rit mai complex, cu două
părţi componente: logodna şi nunta. Iniţial ele se făceau separat, dar de prin sec. XI – împreună. Se
8 Ştim că Dumnezeu a îngăduit şi poporului evreu poligamia, şi aceasta pentru o raţiune foarte simplă, de a se înmulţi
cât mai mult poporul ales, care şi aşa era mai mic la număr decât popoarele învecinate, dintre care majoritatea practicau
poligamia. Chiar anumiţi drepţi ai Vechiul Testament (Avraam, Iacov, David, Solomon ş.a.) au avut mai multe soţii. În
general însă, evreii aveau o singură soţie pentru că dreptul la mai multe soţii îl aveau doar acei înstăriţi, capabili să
întreţină mai multe soţii şi copiii acestora.
9 Aceasta se practica în vechime în Oceania şi în triburile din Africa şi America. În asemenea cazuri, de multe ori, soţii
acelei femei erau fraţi între ei, aşa cum este cazul „căsătoriei de levirat” la evrei (cf. Deuteronom, cap. 25).
10 Realmente, se punea un accent foarte important pe „suma” care trebuia plătită pentru mireasă. De aceea, aşa cum
observă specialiştii, nu întâmplător verbul rkm în ebraică înseamnă „a vinde”, iar în aramaică a căpătat deja sensul de
„a te însura”.
3
binecuvintează un pahar comun al mirilor, apoi mirele pune inel în dreapta miresei şi se continuă
cu masa ceremonială.
E greu însă de spus cum se făcea nunta la primii creştini. Simpla participare a Mântuitorului
la Nunta din Cana Galileii (cf. Ioan cap. 2), nu spune aproape nimic despre nunta la creştini, căci
Domnul nu a schimbat nimic în ritualul nunţii (care era unul iudaic), ci doar a asistat la ea, iar la
momentul potrivit a prefăcut apa în vin. Deci binecuvântarea lui Dumnezeu la această nuntă s-a
făcut prin însăşi prezenţa Domnului la nuntă şi nu prin anumite rituri sau rugăciuni cu specific
creştin.
Anume ideea prezenţei lui Hristos la nuntă, va marca şi mai departe nunta creştină, pentru că
primele mărturii istorice nu vorbesc despre nici un element specific al nunţii la creştini, decât acela
ca ea trebuie să fie făcută „în Domnul” (I Corinteni 7:39; 11:11). Adică, însoţirea dintre mire şi
mireasă trebuie să reflecte mistic idealul unirii dintre Hristos şi Biserică (Efeseni, cap. 5). În rest,
forma exterioară a nunţii era, probabil, ca în tot Imperiul Roman, cu excepţia aducerii de jertfe
idolilor – aceasta fiind înlocuită, încă de la început, cu împărtăşirea euharistică a mirilor.
Prima mărturie post-apostolică despre nuntă, deşi nu prea clară, o avem de la Sf. Ignatie
Teoforul († 107) în Epistola sa către Sf. Policarp (V, 2). Acesta spune: „Trebuie ca cei care se
însoară şi cele care se mărită, să facă unirea lor cu aprobarea (met¦ gnèmhj) episcopului, ca să fie
căsătoria lor după Domnul (kat¦ KÚrion), şi nu după poftă. Toate acestea să se facă spre cinstea
lui Dumnezeu.”11 Înseamnă oare această aprobare şi prezenţa episcopului lui nuntă? Cel mai
probabil – nu, pentru că tot Sf. Ignatie, în Epistola către Smirnieni (VIII), vorbeşte despre prezenţa
obligatorie a episcopului la Euharistie, Botez şi Agapă, dar nu şi la Nuntă.12 Mai mult decât atât,
autorul anonim al „Scrisorii către Diognet” (sfârşitul sec. II – începutul sec. III), spune că creştinii
se căsătoresc ca şi toţi ceilalţi oameni13, deci, nici nunta lor nu avea ceva deosebit. Singura
deosebire între modul de viaţă al creştinilor căsătoriţi, faţă de cel al păgânilor căsătoriţi, era faptul
că primii îşi duc viaţa după alte principii şi bineînţeles, se împărtăşesc permanent cu Sfintele Taine,
iar aceasta sfinţeşte în mod deosebit viaţa şi căsnicia lor. O mărturie concretă în acest sens întâlnim
la Clement Alexandrinul care spune că nunta creştinilor nu este păcat, pentru că ea se împărtăşeşte
de nestricăciune (¢fqarsίa)14 – termen care în vechime adesea se referea la Euharistie. În acelaşi
secol, Tertulian spune că nunta creştinilor este sfântă, întrucât „este realizată în Biserică,
confirmată prin aducere (lat: oblatio, adică – euharistie), pecetluită prin binecuvântare, asistată de
îngeri şi încuviinţată de Tatăl”15. Unii liturgişti au crezut că Tertulian vorbeşte despre un rit de
binecuvântare a nunţii făcută în cadrul Liturghiei, dar atât contextul acestei fraze, cât şi toate
11 Trad. rom. în PSB 1: Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. 1995, p. 227.
12 Ibidem, p. 222.
13 Ibidem, p. 412.
14 Stromate, III, 17, 104; trad. rom. în PSB 5, p. 234.
15 Ad uxorem, II,9.
4
celelalte izvoare din sec. III şi chiar IV, infirmă o astfel de idee. Nici un document liturgic din
secolele III, IV şi chiar V: Tradiţia Apostolică, Evhologhionul lui Serapion de Tmuis, Constituţiile
Apostolice, Testamentum Domini ş.a.16, nu amintesc de vreo rugăciune de binecuvântare a nunţii,
deşi conţin uneori rugăciuni pentru anumite ierurgii mai puţin importante.
Dimpotrivă, avem toate motivele să credem că cei mai mulţi dintre creştini, respectau (pe
plan formal) anume obiceiurile greco-romane ale nunţii, de aceea, acelaşi Tertulian şi apoi şi Sf.
Grigore Teologul, au criticat faptul că uneori mirii (creştini), îşi puneau la nuntă coroane de flori pe
cap, aşa cum făceau păgânii.17 În schimb, Sf. Grigore încuviinţează obiceiul unirii mâinilor mirilor
şi masa ceremonială, propunând doar înlocuirea epitalamurilor cu Psalmi.18 Nu mult după aceea,
Sf. Ioan Gură de Aur va accepta coroniţele de flori la miri, spunând că ele simbolizează biruinţa
mirilor asupra poftelor trupeşti,19 iar deja spre finele primului mileniu creştin, anume aceste
coroniţe, care la greci şi astăzi sunt din flori, au dat denumirea de Slujbă a Cununiei (Încununării).
Menţionăm însă că această mărturie a Sf. Ioan Gură de Aur, nu este nici pe departe o dovadă a
existenţei „Slujbei Cununiei” la finele sec. IV. Sfântul Ioan nu face altceva decât să accepte
punerea de către tatăl miresei a acestor cununi pe capetele mirilor la ceremonia de nuntă, la care, se
pare că în sec. IV deja asista şi episcopul sau preotul20, dar de aici nu rezultă că aceste cununii erau
puse de preot (sau arhiereu) şi nici că punerea lor ar fi legată de vreun rit liturgic. Aceasta se va
întâmpla ceva mai târziu, prin influenţa ritului de punere a coroanei împărăteşti pe capul
monarhului, de către patriarh.21
Drept argument pentru cele expuse mai sus, ne serveşte descrierea de către Theofilact
Simocata a ceremoniei de nuntă a împăratului Mauriciu, în anul 582.22 Istoricul arată că ceremonia,
desfăşurată în una din încăperile palatului imperial din Constantinopol, consta din unirea de către
patriarh a mâinilor mirilor, binecuvântarea şi împărtăşirea lor cu Sf. Taine. După aceasta, mirii au
băut din paharul comun şi apoi s-a început masa ceremonială. Theofilact mai menţionează că la
această masă, mirilor nu li s-au pus cununi, întrucât, ei au fost încununaţi (încoronaţi) dinainte, ca
împăraţi.23 Din această relatare, liturgiştii trag trei concluzii importante: 1) încununarea mirilor
(adică punerea cununilor / cununiilor) la început era un rit ce ţinea de masa ceremonială şi nu era
legat de vreun rit liturgic; 2) în cazul în care mirele deja fusese încoronat ca împărat24, acest ritual
16 Despre aceste scrieri vezi la Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate, 2008.
17 De Corona 13.4, 14.2
18 Cf. Epistolele 193, 194, 231, 232, apud, Православная Энциклопедия, том. 6, p. 168.
19 Cf. Comentariu la I Ep. către Timotei, Omilia 9, apud, Православная Энциклопедия, том. 6, p. 168.
20 Canonul 7 al Sinodului local de la Neocezareea (315) deja vorbeşte despre prezenţa preotului la nuntă, dar interzice o
astfel de prezentă în cazul celei de-a doua nunţi.
21 Acest lucru se va vedea din relatările de mai jos.
22 Hist. I, 10, apud Диак. Михаил Желтов, Венчание брака, // Православная Энциклопедия, том 7, p. 662.
23 Cf. Диак. Михаил Желтов, Венчание брака, // Православная Энциклопедия, том 7, p. 662.
24 Primul împărat bizantin încoronat de patriarhul de Constantinopol a fost Leon I în anul 457. Probabil de la această
dată, ritul încoronării a devenit „mai liturgic” şi într-un anumit mod a influenţat şi rânduiala încununării mirilor. Abia
5
nu se mai repeta şi la nuntă; 3) o bună perioadă de timp, astfel de cununi (coroane) se puneau pe
capetele mirilor doar dacă aceştia erau din familia imperială şi abia mai târziu şi pe capetele
oamenilor simpli.25 Deci, cele 2 rituri de încununare erau la început unul singur, mai ales că însăşi
nunta dintre împăratul-mire şi soţia sa co-împărăteasă avea de multe ori o importanţă politică foarte
mare (mai ales în cazul alianţelor prin căsătorie), legitimând şi asigurând, prin prezenta
patriarhului, domnia acestei familii. Cu timpul însă, aceste două rituri de încununare, ambele cu
„implicarea” Bisericii, s-au separat pentru totdeauna şi aceasta, mai ales datorită generalizării
„nunţii religioase” pentru toţi creştinii, începând cu sec. IX. Se ştie că o astfel de „nuntă religioasă”
nu era obligatorie la început, chiar dacă un rit liturgic de nuntă există cel puţin din sec. VI (aşa cum
am văzut mai sus). Dimpotrivă, observăm că nici „Digestele” împăratului Iustinian (527-565) şi
nici „Ecloga / 'Eklog¾ tî nÒmon” lui Leon al III-lea şi Constantin al V-lea (anul 741), nu recunosc
decât nunta civilă bazată pe un acord scris (œggrafoj), şi doar „Ecloga” admite ca excepţie,
căsătoria făcută fără acest acord scris (¥grafoj), dacă ea este încheiată în prezenţa prietenilor sau
cu binecuvântarea Bisericii (eÙlogίa). Probabil, această binecuvântare a Bisericii de care aminteşte
„Ecloga” constă din rânduiala pe care o avem în Codexul Barberini 336 şi care datează tot de pe la
jumătatea sec. VIII. Totuşi, această primă menţiune liturgică nu înseamnă o generalizare şi cu atât
mai puţin o obligativitate a acestei rânduieli de binecuvântare pentru toţi creştinii care se
căsătoreau. Ca dovadă, „Isagoga” sau „Epanagoga” scrisă cu contribuţia patriarhului Fotie în anul
886, vorbeşte încă despre 3 moduri oarecum alternative de a încheia o căsătorie: a) prin semnarea
unui acord scris (sumbÒlaion); b) prin încununare/cununie (stef£nwma); şi c) prin binecuvântarea
Bisericii (eÙlogίa).26 Specialiştii consideră că aici, „cununia” trebuie văzută ca un rit opţional şi
mai mult „declarativ”, având ca prim scop proclamarea publică şi solemnă a actului de căsătorie –
condiţie foarte importantă a dreptului romano-bizantin27, iar „binecuvântarea” Bisericii trebuie
înţeleasă ca un rit liturgic mai larg răspândit care, probabil, presupunea şi punerea inelelor.28
Bineînţeles, aceste rituri nu au constituit decât o etapă pregătitoare pentru rânduiala de astăzi.
Un pas hotărâtor în procesul de generalizare a ritului liturgic de binecuvântare a nunţii l-a
făcut împăratul Leon al VI-lea Filosoful / Înţeleptul (886-912)29, care, prin Novela 89, obligă pe
toţi, cu excepţia sclavilor, de a primi binecuvântare pentru „căsătorie” (sunoikšsion). Ceva mai
începând cu anul 1208, prin influenţă latină, împăraţii bizantini, începând cu Theodor Lascaris retras la Niceea după
1204, au început să fie unşi cu Sfântul şi Marele Mir.
25 Cf. Диак. Михаил Желтов, Венчание брака, // Православная Энциклопедия, том 7, p. 662.
26 Cf. Михаил АРРАНЦ SJ., Избранные сочинения по Литургике, vol. 1, pp.591-592. Este prima dată când se face
distincţie între „binecuvântare” şi „cununie”. Deşi acest document (Epanagoga sau Isagoga) nu a avut putere de lege, el
este important pentru faptul că e ultimul document bizantin conform căruia, „nunta religioasă” nu era obligatorie.
27 De exemplu, în Prochiron (PrÒceiroj nÒmoj) – anul 907, se interzice Cununia făcută în taină, deci ritul avea un
caracter formal foarte pronunţat. Se pare însă că, el căpăta şi unul tot mai duhovnicesc. În unele Epistole ale Sf. Teodor
Studitul, deja se vorbeşte despre cununie ca binecuvântare ce conţine o invocare a harului lui Dumnezeu.
28 Cf. Alexis Pentkovskij, Le Ceremoniale du Mariage dans l’Euchologe Byzantin du XIe – XIIe siecle, Roma, 1994,
pp. 259-287.
29 Şi tocmai el ajunge în centrul unui scandal de proporţii, din cauza celei de-a patra căsătorii pe care Biserica nu voia
să o recunoască.
6
târziu, împăratul Alexios I Comnenul, în Novela 24 (anul 1084) vorbeşte deja despre generalizarea
a două binecuvântări: una la logodnă (mnhsteίa) şi alta la nuntă (g£moj), iar în anul 1092, tot el,
prin Novela 31, extinde obligativitatea acestor binecuvântări ale Bisericii şi asupra sclavilor.30
Este important să menţionăm că, începând cu sec. XI-XII, atât izvoarele liturgice, cât şi cele
juridice, tot mai des identifică termenul de „binecuvântare / eÙlogίa” [a nunţii] cu termenul de
„logodnă31 / mnÁstra sau mnhsteίa”, iar termenul de „nuntă /g£moj” cu cel de „încununare sau
cununie [a nunţii, adică a mirilor]32 / stef£nwma [toà g£mou]”.33
Slavii folosesc pentru logodnă termenul: обручение, iar pentru cel de cununie – венчание.
3. MĂRTURII LITURGICE PRIVIND SLUJBA DE BINECUVÂNTARE A NUNŢII
Primele rugăciuni legate de nuntă ajunse la noi, sunt cele din Codexul Barberini gr. 336 (Fol.
186-191) – o variantă sud-italiană a Evhologhionului bizantin, ce datează din a doua jumătate a sec.
VIII.34 Acest Evhologhion are o rânduială restrânsă a Logodnei şi Nunţii, cu: 2 rugăciuni la
Logodnă, 2 la Nuntă, încă o rugăciune numită „a paharului comun” – toate 5 întrebuinţate şi
astăzi, şi se încheie cu o „altă rugăciune la nuntă” care astăzi nu se mai foloseşte, dar ale cărei idei
au fost reformulate şi sunt folosite în alte rugăciuni din rânduiala de astăzi. Rânduiala nu aminteşte
de inelele de logodnă (care probabil încă se puneau într-un cadrul familial), nici de vreo formulă de
punere a cununiilor, ci doar de încununarea propriu-zisă şi de unirea mâinilor. Rânduiala includea
şi împărtăşirea cu Darurile mai înainte Sfinţite.
Trebuie să menţionăm că textul din acest Evhologhion nu redă o tradiţie pur
constantinopolitană, ci una „periferică”, de aceea, pentru o mai bună înţelegere a rânduielilor din
Răsărit, trebuie să ne adresăm la izvoarele legate direct de Constantinopol – acolo unde s-a
dezvoltat slujba nunţii, chiar dacă aceste izvoare sunt ceva mai târzii.
30 Cu timpul, până spre secolele XIV-XV, aceste reguli bizantine s-au răsfrânt şi asupra celorlalte ţări ortodoxe din
Răsărit, inclusiv în Ţările Române şi Slave – tot mai întâi asupra celor de la curte, iar mai apoi şi asupra celorlalţi
creştini. (Cf. Прот. В. Цыпин & диак. Михаил Желтов, Брак, // Православная Энциклопедия, том 6, p. 151.)
31 Deşi (inclusiv în DEX) se spune că acest cuvânt românesc este de origine slavă (şi aparent nedumeririle dispar),
etimologia şi sensul lui rămân încă neelucidate, pentru că în nici una din limbile slave nu găsim vreun cuvânt
asemănător. Dacă e să traducem exact termenul grecesc, ar trebui să vorbim despre o „pregătire a nunţii” sau „[întâia]
împreunare”, atunci când mirilor li se permitea să stea împreună, să discute unul cu altul şi să se cunoască, bineînţeles,
exceptând dreptul la împreunare trupească (relaţii sexuale). Se ştie că această pregătire presupunea nişte elemente
foarte importante dintre care amintim: înţelegerea dintre părinţii mirilor, schimbul de daruri (¢¸·abînoj → arvon) şi
punerea inelelor. În trecut, Logodna, inclusiv cea religioasă, se făcea cu câteva luni înainte de nuntă-cununie, iar în
prezent, doar „logodna civilă” (înţelegerea dintre viitorii soţi şi părinţii acestora) se face cu ceva timp înainte, pe când
cea religioasă se face de obicei odată cu Cununia.
32 Am făcut aceste precizări tocmai pentru că există şi o rânduială de încununare a împăraţilor. În limba română
aproape nu e posibilă o astfel de confuzie, întrucât pentru nuntă se foloseşte aproape exclusiv termenul de „cununie”.
În limbile greacă şi slavă însă, între cele 2 rânduieli de încununare nu există nici o diferenţă terminologică.
33 A. Pentkovski, apud Михаил АРРАНЦ SJ., Избранные сочинения по Литургике, vol. 1, p.593.
34 Singura traducere românească, deşi nu foarte reuşită a acestui manuscris, a fost realizată recent de către diaconul
Ioan ICĂ jr., în cartea: Canonul Ortodoxiei, vol. 1. Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis / Stavropoleos,
2008, pp. 909-1032.
7
O astfel de sursă o reprezintă Codex Coislin 213 – un Evhologhion ce datează din anul 1027,
aparţinând preotului Stratèghios de la „Marea Biserică” (Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol –
n.n.) şi care acum se păstrează în Biblioteca Naţională din Paris. Această rânduială era destinată
cuplurilor imperiale, iar cu timpul ea s-a extins şi asupra oamenilor de rând. Faţă de rânduiala din
Codex Barberini 336, aici avem următoarele deosebiri:
−
După punerea cununiilor de către episcop / preot, se cânta pentru mire şi apoi pentru mireasă
(separat): „Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă şi cu cinste, încununează-l pe el / încununeaz-o
pe ea” – şi aceasta abia mai târziu a devenit formulă de binecuvântare indispensabilă ritului;
−
Este menţionată rugăciunea „Tatăl nostru”;
−
se menţionează clar împărtăşirea cu Darurile mai înainte Sfinţite, precedate de Ecfonisul:
„Cele mai înainte Sfinţite, Sfintele Sfinţilor”, după care urma gustarea şi din „paharul comun”;
−
întâlnim o rugăciune de ridicare a cununiilor aflată şi astăzi în uz;
−
apare pentru prima dată o rugăciune specială de binecuvântarea celei de a doua căsătorii.
Pe lângă aceste două manuscrise de bază, mai sunt şi altele, de asemenea foarte importante,
dintre care, doar cel descoperit de episcopul Porfirii Uspenskiy şi alte 2 din Sinai sunt mai vechi
(sec. IX-X), iar restul sunt de după sec. XIII şi ele conţin deja o Rânduială diferită35
Făcând o sinteză a rânduielii din sec. VIII-XII, aşa cum o întâlnim în manuscrise, observăm
următoarea rânduială:
A: Logodna
1) [probabil: O binecuvântare şi o Ectenie];
2) 2 rugăciuni: una principală şi a doua de plecare a capetelor (folosite şi astăzi);
3) punerea inelelor – generalizată mai târziu;
B: Cununia (Încununarea)
1) tămâierea solemnă (menţionată în mod deosebit în Coislin 213);
2) O Ectenie Mare, cu cereri speciale pentru miri;
3) 2 rugăciuni: una înainte de încununare şi a doua de plecare a capetelor, după încununare.36 Acestea sunt
rugăciunile a 3-a (de dinainte de Apostol) şi a 4-a (de după Evanghelie) din Rânduiala de astăzi;
4) punerea cununiilor, uneori fără a rosti vreo formulă;
5) „Tatăl nostru” – apărut poate mai târziu în această Rânduială;
4) rugăciunea de binecuvântare a „paharului comun” sau „cupei comune” (fără a bea din ea în acest moment, ci
puţin mai târziu)37;
35 Anumite detalii vezi la Pr. V. Gavrilă, op. cit., pp. 119-148.
36 Aşa cum observă specialiştii, cele 2 grupe a câte 2 rugăciuni, de la Logodnă şi Cununie, formează un paralelism
deloc întâmplător. În primul rând vedem că în ambele cazuri prima rugăciune e principală, iar a doua secundară, de
plecare a capetelor. De asemenea observăm că în ambele situaţii, prima rugăciune are tematică vetero-testamentară, iar
a doua – nou-testamentară. În Rânduiala de azi, mai ales prin interpunerea Apostolului şi Evangheliei între cele 2
rugăciuni de la Cununie, acest paralelism nu mai este atât de evident. Totuşi, aceste observaţii ne fac să reţinem faptul
că anume aceste 4 rugăciuni (2x2) sunt cele mai vechi şi poate mai importante din toată Rânduiala.
37 În mod cu totul greşit, pr. Vasile Gavrilă (Cf. op. cit., p. 125) consideră că această rugăciune este rostită asupra
Potirului cu Darurile mai înainte Sfinţite, or se ştie foarte clar că este vorba de două pahare / „potire”, dintre care unul
euharistic, iar altul simbolic. „Cupa comună” niciodată nu a fost văzută ca un substitut al Sfintei Împărtăşanii. Chiar şi
8
C: Împărtăşirea
1) „Să luăm aminte! Cele mai înainte Sfinţite, Sfintele Sfinţilor”;
2) împărtăşirea mirilor cu Daruri mai înainte Sfinţite – considerat ca element al unirii mistice a mirilor în
Hristos;
D: "Cupa comună"
1) mirii beau din „cupa comună”, după care o spărgeau de pardoseala bisericii (aşa cum menţionează unele
manuscrise);
2) mirilor li se ridicau sau desfăceau cununile;38
3) ieşirea solemnă din biserică, însoţită de anumite cântări de veselie şi mergerea spre masa festivă.
După cum observăm, această rânduială seamănă foarte mult cu cea de azi, având însă şi unele
deosebiri în plus, iar altele în minus:
a) în plus – avem împărtăşirea mirilor cu Darurile mai înainte Sfinţite, care a dispărut din
„Rânduiala Cununiei” în sec. XVII-XVIII;
b) în minus – câteva rugăciuni, citirea Apostolului şi Evangheliei şi troparele „Isaia
dănţuieşte...”. Toate aceste elemente au început să apară ceva mai târziu, prin sec. XIII-XV, şi s-au
generalizat definitiv abia în sec. XVII.
Rânduiala din prezent a Slujbei Logodnei şi Cununiei are următoarea schemă:
A: Logodna
1) Binecuvântarea şi Ectenia Mare;
2) 2 rugăciuni: una principală şi a doua de plecare a capetelor;
3) punerea inelelor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire şi mireasă, urmate de schimbarea inelelor39;
4) o rugăciune mai lungă (despre inel);40
5) [Ectenia întreită şi Apolisul – în cazul săvârşirii separate a Logodnei]41
B: Cununia (Încununarea)
1) Tămâierea solemnă42 şi cântarea Ps. 127;
2) Binecuvântarea Mare şi o Ectenie Mare, cu cereri speciale pentru miri;
3) 2 rugăciuni mari (apărute mai nou) + rugăciunea principală, a 3-a (numită şi „epicleza Slujbei Cununiei”) la
care se unesc mâinile mirilor43;
atunci când mirii nu erau vrednici să se împărtăşească cu Sfintele Taine, în două Evhologhii (sec. XV şi XVI) este
prevăzută o „împărtăşire” cu miere şi stafide, după care urma şi „cupa comună”.
38 Despre această vezi mai jos, la comentariile despre „Rugăciunea în a opta zi după Cununie”.
39 Deşi există mai multe tradiţii de schimbare a inelelor, în general, acest lucru se întâmplă astfel: preotul pune pe
degetul mirelui inelul miresei, iar pe degetul miresei – pe cel al mirelui. Apoi naşul luând inelul de la mireasă îl pune la
mire, în timp ce naşa, luând inelul de la mire, îl pune la mireasă. Repetând acest lucru încă de 2 ori (adică în total 3
ori), inele mirilor sunt puse în cele din urmă definitiv pe degetul inelar al mâinii drepte a mirilor. În BOR, schimbarea
inelelor constă în schimbarea inelelor (o singură dată) de pe mâna dreaptă, pe cea stângă.
40 Studiile critice asupra manuscriselor şi vechilor tipărituri arată că această rugăciune este compusă din alte 3
rugăciuni şi că, în forma de astăzi, ea s-a generalizat destul de târziu. De aceea, atunci când din motive obiective sau
subiective se scurtează Slujba Cununiei, această rugăciune este suprimată.
41 În Biserica Rusă (mai ales datorită hotărârii Sinodului Rus din anul 1775) şi nu numai, Logodna se săvârşeşte tot
timpul legat de Slujba Cununiei şi în acest caz, se sare peste acest punct care este valabil doar în cazul săvârşirii
separate a celor 2 părţi ale slujbei.
42 Cel puţin în Biserica Rusă, această tămâiere de cele mai multe ori se suprimă (nu şi Ps. 127) şi, prin urmare,
cădelniţa nu se foloseşte niciodată la Slujba Cununiei, nici măcar la Apostol.
43 Această unire a mâinilor trebuie făcută în timpul rostirii cuvintelor: „...uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N)...”,
iar după sfârşitul rugăciunii (sau ceva mai târziu – mai ales în Biserica Rusă), mâinile mirilor sunt legate cu un şervet.
9
4) Punerea cununiilor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire şi mireasă + binecuvântarea de 3 ori a
mirilor, prin cuvintele: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă şi cu cinste, încununează-i pe dânşii”;
5) Apostolul (Efeseni 5:20-33) şi Evanghelia (Ioan 2:1-11), urmate de o Ectenie întreită44;
6) O altă rugăciune, a 4-a (care în vechime era rugăciunea de plecarea capetelor, după cea principală, azi a 3-a);
7) Ectenia cererilor şi „Tatăl nostru”;
C: "Cupa comună" şi „Hora simbolică”
1) Rugăciunea de binecuvântare a „paharului comun” sau „cupei comune”;
2) Mirii beau de 3 ori din „cupa comună”45, iar strana cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi
chema”46;
3) Strana cântă 3 tropare (începând cu „Isaia dănţuieşte”)47, iar preotul împreună cu mirii şi cu naşii înconjoară
masa pe care stă Sf. Evanghelie;48
4) Ridicarea cununiilor prin rostirea unor urări speciale pentru mire şi mireasă („Mărit să fii mire ca
Avraam...”, „Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra...”);
5) Alte 2 rugăciuni şi Otpustul (special);
D: Rugăciunea în a opta zi după Cununie
1) 2 Rugăciuni asupra mirilor (una principală şi alta de plecare a capetelor);
2) Otpustul mic şi ducerea în biserică a mirilor.
Pe lângă această rânduială normativă pentru toţi ortodocşii (cu mici excepţii
nesemnificative), mai nou, în Biserica greacă se practică şi o rânduială a Cununiei încadrată în
Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur49. Trebuie însă să amintim că nu avem nici o referinţă istorică veche
care să vorbească despre o încadrare a Slujbei Cununiei într-o Liturghie completă (aşa cum avem
menţiuni despre Botez şi Sf. Maslu). Prin urmare, o astfel de rânduială apărută în prezent în
Biserica Greciei50, nu trebuie văzută ca o revenire la un obicei vechi, ci mai degrabă ca pe o
inovaţie liturgică, ce porneşte de la ideea de a uni Taina Nunţii cu împărtăşirea euharistică a
mirilor, aşa cum se întâmpla în vechime prin folosirea Darurilor mai înainte Sfinţite.
44 Această Ectenie întreită, ca şi cea „a cererilor” ce urmează, au fost adăugate mai târziu, copiind într-o anumită
măsură schema Liturghiei şi asemănând-o cu aceasta.
45 Pe alocuri se obişnuieşte ca pe lângă acel pahar comun să se dea mirilor şi o bucată de pâine sau cozonac.
Molitfelnicul actual vorbeşte doar despre paharul cu vin şi nimic altceva.
46 Acesta este vechiul chinonic care se cânta la împărtăşirea mirilor, nu la gustarea din „paharul comun”.
47 Tot aceste tropare se cântă şi la hirotonia în diacon şi preot (atunci când candidatul înconjoară Sf. Masă), numai că
acolo troparele au o altă ordine. E vorba de accentele duhovniceşti care se pun într-un caz şi în altul: la hirotonie se
începe cu troparul „Sfinţilor mucenici...” – făcând trimiterea la slujirea jertfelnică a preotului, iar la Cununie se începe
cu „Isaia dănţuieşte” – accentuându-se în primul rând bucuria momentului.
48 Acestei acţiuni i se dă o interpretare simbolică menită să arate principiul hristocentric al vieţii creştine de familie,
după principiile Sf. Evanghelii.
49 Cf. Arhieratikon, Athena 1994, apud Pr. V. Gavrilă, op. cit., pp. 433-439.
50 Conforma acestei rânduieli, Logodna se săvârşeşte după Utrenie (înainte de Liturghie), iar Cununia e combinată cu
Liturghia. La sfârşit mirii se împărtăşesc cu sfintele taine înaintea tuturor celorlalţi mireni. Amănunte vezi la Pr. V.
Gavrilă, op. cit., pp. 433-439.
10
Observaţii şi Concluzii:
1. Din Slujba Cununiei a dispărut elementul care odinioară era cel mai important – împărtăşirea
mirilor. Considerăm că acest element poate fi reintrodus la cererea mirilor (sau sugestia preotului),
exact în momentul în care a fost cândva şi chiar poate fi recomandat tuturor celor care nu au
impedimente de a se împărtăşi. Împărtăşirea se poate face cu Daruri mai înainte Sfinţite (păstrate în
Sf. Chivot) sau chiar cu Sfinte Taine de la Liturghia completă săvârşită în acea zi, în cazul în care
Cununia se săvârşeşte imediat după Liturghie sau chiar în cadrul Liturghiei, cum se obişnuieşte
uneori la greci.
2. Ritul liturgic al Tainei Nunţii s-a dezvoltat în timp, în el fiind adăugate: o rugăciune mare la
Logodnă despre inel (care, în practică, uneori se lasă), 2 rugăciuni la Cununie şi câteva rituri
finale, de asemenea însoţite de rugăciuni.
3. Rânduiala de astăzi prevede ca într-a opta zi după Cununie mirii să vină iarăşi la Biserică,
pentru a li se citi o rugăciune specială. Deşi s-au făcut numeroase speculaţii privind sensul şi rostul
acestei rugăciuni51, după conţinutul rugăciunii principale (ele fiind 2 în total) vedem că rânduiala
are ca scop dezlegarea mirilor de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Se pare că această dezlegare îşi
are originea încă în perioada când creştinii se împărtăşeau relativ des şi, bineînţeles, respectau toate
regulile duhovniceşti, inclusiv postul conjugal în zilele de miercuri, vineri şi duminică. În cazul
acesta însă, Biserica, presupunând neînfrânarea, într-un fel scuzabilă, a mirilor în relaţiile sexuale
(în zilele de post) pe parcursul primei săptămâni de după Cununie, nu-i opreşte nici în acest caz de
la Sfânta Împărtăşanie, ci le dă dezlegare spre aceasta, avându-se în vedere că de acum înainte,
mirii vor respecta toate rânduielile; iar în caz că nu le vor respecta, problema nu se va mai rezolva
prin iconomie ca aici, ci la Taina Mărturisirii.52
4. Trebnicul (Molitfelnicul) rusesc a introdus în Slujba Cununiei, înainte de „binecuvântarea
mare”, câte 2 întrebări pentru fiecare mire: prima – dacă se însoţesc de bunăvoie, din dragoste şi cu
hotărâre sinceră, iar a doua – dacă [în acel moment] nu au legământ cu altcineva. Răspunsul la
aceste întrebări este văzut ca o făgăduinţă sau jurământ în faţa lui Dumnezeu. Deşi acest adaos nu
pare a fi o greşeală, ci, mai degrabă, o încercare de a-i responsabiliza pe miri în faţa lui Dumnezeu
pentru pasul pe care-l fac împreună, trebuie să menţionăm că introducerea unor astfel de întrebări
51 Unii au crezut că abia această rugăciune le permite mirilor împreunarea trupească şi că această săptămână dintre
Cununie şi „Rugăciunea din a opta zi” ar fi o perioadă de încercare şi „dovadă” a faptului că ei s-au căsătorit nu doar
pentru împreunare trupească. Ideea este mai mult decât deplasată şi lipsită de orice temei teologic sau logic. Mai sunt şi
unii care numesc aceste rugăciuni „de dezlegare a Cununiei”. Amintim că ea se poate numi cel mult „de dezlegare a
cununiilor”, adică a cununilor de flori pe care, în anumite locuri şi timpuri, mirii le purtau pe cap timp de o săptămână,
după care venea la biserică şi preotul despletea aceste cununi. Acum însă cununiile sunt ridicate de pe capetele mirilor
chiar în cadrul slujbei Cununiei, iar folosirea acestei expresii de „dezlegare a Cununiei” trebuie scoasă în general din
uz, pentru că ea dă naştere numai la speculaţii şi interpretări greşite.
52 În viaţa conjugală, în toate zilele şi perioadele de post, plus (cel puţin) o zi înainte şi alta după împărtăşire, soţii
trebuie să se abţină de împreunarea trupească, iar încălcarea acestei reguli trebuie mărturisită la duhovnic. Ca şi în
regula abţinerii de la mâncarea „de dulce / frupt”, în anumite situaţii mai speciale, duhovnicul poate face anumite
pogorăminte ţinând cont de sfatul Sf. Ap. Pavel – I Cor. 7:5.
11
nu este deloc motivată şi, după părerea noastră, ele ar fi putut ajunge aici din: a) ritul latin al Tainei
Nunţii53; b) ceremonia civilă a căsătoriei54; c) încercarea de a face o analogie cu întrebările şi
voturile de la călugărie55. Accentuăm însă faptul că, Biserica Universală nu a simţit niciodată
nevoia de a introduce în rânduiala Cununiei un astfel de legământ (prin întrebări sau făgăduinţe),
tocmai pentru că a recunoscut din totdeauna importanţa şi necesitatea legământului civil, pe care
Biserica doar îl pecetluieşte spre desăvârşire duhovnicească. Anume la „căsătoria civilă”
(înscrierea la Oficiul Stării Civile) se constată dacă vreunul dintre miri nu este deja (sau încă)
căsătorit şi tot organele statale sunt cele care (prin diferite legi şi acte normative) pot preveni orice
căsătorie ilegală, nedorită sau forţată. Tocmai de aceea, atât regulamentele bisericeşti, cât şi cele
statale, obligă pe săvârşitorul Tainei Cununiei să verifice Certificatul de Căsătorie, fără de care nu
are dreptul să săvârşească Cununia.56
4. A DOUA ŞI A TREIA NUNTĂ57
Problema canonică a divorţurilor şi recăsătoririlor este extrem de complexă şi nu intră în
preocupările studiului de faţă. Singurul lucru pe care trebuie să-l menţionăm este faptul că, spre
deosebire de romano-catolici58, Biserica Ortodoxă admite divorţul59 şi, implicit, recăsătorirea
mirenilor60 (cf. I Corinteni 7: 8-9). Deşi Statul nu limitează numărul căsătoriilor civile, Biserica
Ortodoxă recunoaşte (prin iconomie), doar a doua şi treia căsătorie, nu şi a patra.61
În cazul văduviei, după cuvântul Sf. Ap. Pavel (I Corinteni 7:39), soţul rămas în viaţă este
liber să se recăsătorească, fără a avea nevoie de vreo aprobare din partea Statului sau a Bisericii. De
obicei, recăsătorirea după văduvie nu se face decât cel puţin la un an după moartea soţului decedat.
În cazul divorţului însă, pentru a doua sau a treia Cununie, pe lângă procedura civilă de divorţ, este
53 Având în vedere că aceste întrebări au apărut abia în sec. XVII, în Trebnicul „latinizat” al lui Petru Movilă, putem
consideră că şi aceste întrebări au fost luate anume din ritul latin, unde se pare că au apărut multe mai devreme şi se
păstrează până astăzi.
54 Se ştie că, într-o vreme, tot preoţii erau cei care făceau şi înregistrarea civilă şi Cununia. În acest caz, ei erau probabil
obligaţi să pună astfel de întrebări între Logodnă şi Cununie – când avea loc înscrierea civilă. Observăm chiar că ele au
mai mult cu rol juridic, decât duhovnicesc.
55 În sec. XVII, când Călugăria nu mai era considerată „Taină”, iar Nunta – da, nu putea slujba Cununiei să pară mai
puţin serioasă şi să nu aibă nişte formule care să se asemene cu cele de Călugărie (transformată pe nedrept într-o
„simplă Ierurgie”). Poate de aceea, la aceste întrebări, percepute uneori ca „voturi”, mirii răspund cu adresarea „cinstite
părinte” (ca şi la călugărie).
56 Cf. Articolul 15, punctul 7, din Legea privind Cultele religioase şi părţile lor componente, adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova în anul 2007. De remarcat că toate cultele religioase din Republica Moldova sunt obligate să
respecte aceste norme şi chiar să-şi modifice propriul Statut, în conformitate cu această lege organică a ţării.
57 În această problemă am consultat articolul diaconului Mihail Jeltov, Второбрачие, în ПЭ, том IX, pp. 725-727.
58 Aceştia nu recunosc divorţul, iar recăsătorirea o acceptă doar în cazul văduviei, şi bineînţeles cu un soţ care: ori nu a
mai fost căsătorit, ori este şi el văduv.
59 Bineînţeles, divorţul este admis numai pentru motive foarte seriose, care nu mai au soluţii de împăcare. Preotul
trebuie să facă mai multe încercări de împăcare a soţilor şi să-i facă responsabili în faţa lui Dumnezeu şi unul faţă de
altul, despre pasul pe care vor să-l facă (adică divorţul).
60 Am făcut această precizare („a mirenilor”) tocmai pentru că diaconilor şi preoţilor de mir le este interzisă
recăsătorirea, fie şi în cazul văduviei. Dacă totuşi unul dintre aceştia se recăsătoreşte, el se depune automat din treaptă.
61 Cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare.
12
nevoie şi de actul de desfacere a Cununiei [religioase] din partea Chiriarhului62, cu stabilirea unei
epitimii63. Deci, în astfel de situaţii, preotul nu poate săvârşi a doua sau a treia Cununie, decât după
prezentarea celor 2 acte de divorţ: din partea Statului şi a Bisericii.
Referindu-ne şi mai departe la aspectul canonico-liturgic al problemei, trebuie să menţionăm
că rânduiala pentru a doua şi a treia Nuntă (de obicei aceeaşi) a apărut, cum e şi logic, mai târziu
decât Slujba primei Nunţi. Se ştie că la început Biserica doar tolera astfel de căsătorii, dar nu le
binecuvânta şi chiar interzicea prezenţa clericilor la astfel de nunţi tocmai pentru a nu se
subînţelege recunoaşterea lor [la valoarea primei căsătorii] (cf. Canonul 7 de la Neocezareea, anul
315; Acest Canon astăzi nu mai este valabil, chiar dacă nu a fost anulat oficial).
Necesitatea unei rânduieli de binecuvântare a Nunţii a doua s-ar putea datora şi cazurilor
frecvente de recăsătoriri, mai ales la împăraţii Bizanţului din secolele IX-X, precum şi
„imposibilităţii” de a săvârşi în astfel de situaţii slujba primei Nunţi. Probabil, în această epocă,
Biserica, practic s-a adaptat din mers la cerinţele de binecuvântare a recăsătoririlor, în contextul
procesului încă nefinisat de generalizare a Cununiilor obişnuite. De aceea poate, în primă fază,
Părinţii Bisericii ori interziceau Cununia pentru cei ce se recăsătoresc (cf. Canonul 2 al Sf. Nichifor
Mărturisitorul), ori o acceptau, dar fără a pune cununiile pe capetele mirilor, ci doar pe umeri (cf.
Sf. Teodor Studitul, Epistolele I şi II). Cu timpul însă, slujba pentru a doua Cununie a fost unanim
acceptată şi plasată alături de slujba primei Cununii, uneori cu aceeaşi indicaţie: de a nu pune
cununiile pe cap, ci doar pe umeri sau chiar deloc.
În prezent, în Molitfelnic, Slujba celei de a doua Cununii este asemănătoare cu prima, cu
următoarele deosebiri:
•
Ecteniile sunt prescurtate şi uşor modificare64;
•
Primele 2 rugăciuni din Slujba Cununiei sunt diferite de cele ale primei Cununii şi au
mai mult un caracter penitenţial;
•
Împărtăşirea nu se poate face (chiar dacă s-ar dori), căci se amână din cauza epitimiei.
62 Chiriarhul trebuie el însuşi să studieze cazul sau, cel puţin, să aibă un raport scris de la preotul paroh de unde vine
cererea de desfacere a căsătoriei religioase. Desfacerea căsătoriei se face doar după consumarea tuturor încercărilor de
a-i convinge să trăiască în continuare aşa cum şi-au luat angajamentul, mai ales dacă soţii în prag de divorţ au şi copii.
63 În urma controverselor canonice privind căsătoria a patra a împăratului Leon al VI-lea Filosoful, în anii 912-913, la
Constantinopol, s-a ţinut un Sinod care a emis un Tomos (abia în anul 920), cu reguli precise privind recăsătorirea şi
epitimiile care se dau în cazul acestora. Durata acestor epitimii urmează regulilor mai vechi, în special celor ale Sf.
Vasile cel Mare. Conform acestui Tomos, căsătoria a doua este permisă doar în cazul morţii sau dispariţiei fără veste
a unui dintre soţi, dar nu echivalează cu prima căsătorie. Căsătoria a treia este acceptată cu următoarele condiţii:
dacă cel ce vrea să se căsătorească a treia oară are 30 de ani şi nu are copii – el este oprit de la împărtăşire pe 3 ani,
iar dacă are copii – pe 4 ani, având după aceea dreptul de a se împărtăşi doar de 3 ori pe an; dacă însă cel ce vrea
să se căsătorească a treia oară are 40 de ani şi nu are copii – el se opreşte pe 4 ani de la împărtăşire, iar după aceea
se împărtăşeşte doar la Paşti; cel care are peste 40 de ani şi are şi copii, nu se poate căsători a treia oară” . Din
păcate, în prezent nu se respectă nici aceste reguli, chiar dacă pe atunci ele era văzute ca destul de liberale. (Vezi
articolul diaconului Mihail Jeltov, Второбрачие, în ПЭ, том IX, pp. 725-726.)
64 Nu este pomenit nici chiriarhul la Ectenie, transformând (parcă) slujba într-o simplă Ierurgie.
13
Pe lângă Slujba primei şi celei de a doua Cununii – ambele cu rânduială deja stabilită în
Biserică, s-a practicat, pentru situaţii de excepţie, şi o Slujbă specială de Cununie a celor
vârstnici (peste 45 de ani), care au trăit mai mulţi ani căsătoriţi civil, nefiind însă cununaţi în
Biserică65. În astfel de situaţii, chiar dacă este vorba de prima Cununie, preotul va exclude din
Ectenia Mare cererea ce se referă la naşterea de prunci şi primele 2 rugăciuni ale Cununiei (oricum
apărute mai târziu) care au preponderent aceiaşi tematică, despre perpetuarea neamului şi a
naşterii de copii. În rest, slujba rămâne neschimbată.
5. TIMPUL SĂVÂRŞIRII SLUBEI CUNUNIEI
Spre deosebire de alte Taine, Cununia nu se poate săvârşi în orice zi a anului, existând nişte
zile şi perioade speciale din an în care săvârşirea Tainei este categoric interzisă. Bineînţeles,
săvârşirea Tainei în aceste zile nu o face nevalidă, dar reprezintă o necinstire a zilelor de post sau
sărbătoare – ceea ce poate atrage după sine pedepsirea administrativă a preotului.
În primul rând trebuie să menţionăm că este interzisă săvârşirea Cununiei în timpul nopţii,
pentru că Nunta trebuie să fie un act public făcut obligatoriu în prezenţa martorilor – rolul acesta
fiind îndeplinit în special de către naşi66. Prin urmare, Cununia este bine să fie făcută ziua, imediat
după Liturghie sau chiar înainte, sau în timpul acesteia, dacă mirii doresc să se împărtăşească.
Bineînţeles, în situaţii de război sau persecuţie, se îngăduia săvârşirea Cununiei şi pe timp noapte şi
chiar în absenţa martorilor, singurul martor (văzut) fiind însuşi preotul.
Revenind la problema zilelor de săvârşire a Cununiei, trebuie să menţionăm că Biserica a
recomandat pentru aceasta, în special, ziua de duminică. Cununia se poate însă săvârşi şi în alte zile
de peste săptămână din cursul anului, cu anumite excepţii.
Zilele în care nu se admite săvârşirea cununiilor sunt următoarele:
•
Cele patru posturi de peste an;
65 Astfel de slujbe „se impun” mai ales pornind de la ideea (exagerată) că un bărbat şi o femeie, chiar dacă sunt
căsătoriţi civil şi sunt fideli unul faţă de altul, dacă nu sunt şi cununaţi, chipurile trăiesc în desfrânare. Netemeinicia
unei astfel de abordări a fost deja discutată în partea istorică a acestui studiu şi ea este reglementată şi de Soborul
Arhieresc al Bisericii Ruse, care în Concepţia socială (din anul 2000) recunoaşte odată în plus valabilitatea căsătoriei
civile, chiar şi în lipsa celei bisericeşti. Acest document, plus altul din 1998 destinat duhovnicilor, arată clar că
căsătoria celor căsătoriţi civil dar necununaţi nu este adulter, şi mai ales în cazul în care unul dintre soţi nu doreşte să se
cunune, celuilalt i se dă voie să se împărtăşească, fără vreo epitimie specială.
66 Deşi rolul naşilor de la Cununie este mai mic decât al naşului de Botez, totuşi, Biserica recomandă ca mirii să-şi
aleagă ca naşi o familie de buni creştini ortodocşi, mai mari ca vârstă decât ei, care ar putea să-i ajute tinerii căsătoriţi
nu doar în problemele lor materiale, ci în primul rând cele duhovniceşti şi familiale, fără să se substituie în felul acesta
duhovnicului. Însăşi instituţia „naşilor de cununie” provine de la obiceiul vechi de a alege nişte „martori de onoare” (de
obicei, din partea mirelui) care să-i ajute pe tineri în viaţă, alături de părinţii lor trupeşti şi duhovniceşti. Ruşii şi astăzi
numesc naşii de cununie – свидетели, adică martori. Mai menţionăm că nu este obligatoriu ca naşii de cununie să
devină şi naşii de botez ai copiilor acelor tineri, aşa cum se practică în Basarabia. De asemenea, nu este normal ca la
Cununie sau la Botez, să fie luaţi mai mulţi naşi – obicei de asemenea întâlnit în Basarabia şi Bucovina.
14
•
Zilele de post din timpul săptămânii67;
•
Săptămâna Luminată şi perioada dintre Crăciun şi Bobotează;
•
Săptămâna Brânzei, începând cu Duminica Lăsatului sec de carne (inclusiv);
•
Praznicele împărăteşti de peste an şi ajunul acestora68;
•
Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august);
•
În ziua hramului Bisericii din comunitatea respectivă.
În general, Biserica nu vorbeşte despre cazuri excepţionale sau de urgenţă în săvârşirea
Cununiei, de aceea nu trebuie admise încălcări ale regulii privind zilele oprite de săvârşire a acestei
slujbe de binecuvântarea a Nunţii.69
67 Bineînţeles, aici ne referim la zilele de miercuri şi vineri numai că, unii înţeleg aici înseşi zilele de post, iar alţii (în
special ruşii) – ajunul acestora. Logic ar fi ca în zilele astronomice de miercuri şi vineri (adică de la ora 00.00 până la
24.00) să nu săvârşească Cununia pentru că exact în acest interval ţinem şi postul alimentar, iar ceremonia de Cununie
este aproape obligatoriu secundată de masă şi veselie – care nu se pot săvârşi într-o zi de post. Ruşii însă, neglijând
parcă problema mesei, merg pe ideea că împreunarea trupească a soţilor ce se cunună va avea loc (cel mai probabil)
după miezul nopţii şi de aceea interzic Cununiile în zilele de marţi şi joi (adică spre miercuri şi vineri), dar le acceptă în
zilele de miercuri şi vineri (adică spre joi şi sâmbătă). Considerăm că această problemă destul de delicată şi ea merită
să fie discutată cel puţin într-un sinod local din Basarabia, unde se întâlnesc, iar uneori chiar se confruntă, două tradiţii
teologice (rusă şi română) care se deosebesc în această problemă.
68 Pornind de la ideea de a cinsti sfinţenia sărbătorilor şi a zilelor de duminică, Biserica a interzis săvârşirea Cununiilor
în ajunul Praznicelor împărăteşti, precum şi în zilele de sâmbătă.
69 În cazul Cununiei persoanelor care sunt de mai mult timp căsătoriţi civil şi care nu fac la Cununie nici masă
ceremonială şi nici nu se avântă spre relaţii trupeşti chiar în acea zi, se pune totuşi întrebarea dacă este atât de „gravă”
încălcarea zilelor de post în săvârşirea Tainei. Problema de fapt apare atunci când unul dintre soţi este bolnav sau
trebuie să plece într-o deplasare de durată, iar acel cuplu, uneori mai mult din frică, vrea să fie cununat „de urgenţă”.
15